„Cred că deocamdată nu se pune problema să înfierăm automatismele (preconcepții, opinii, etc...), ci să devenim conștienți de modul cum lucrează. Simpla observație atentă și înțelegerea au putere de... dezlegare. Hmm, prea simplu ca să meargă. Doar conștientizând că nu suntem capabili să înțelegem ne plasează la începutul căutării, nu la destinație.”
Om_de_jad: E corect ce spui. Apoi căutăm metode pentru a putea începe căutările. Prima dată trebuie să identifici direcția în care trebuie să te îndrepți, apoi începi să cauți resurse pentru a merge în direcția propusă. Încă de la început am indicat o direcție prin faptul că am vorbit despre a cincea funcție. Apoi, am descris și principala metodă prin care a cincea funcție poate fi trezită (atenția cu dublă direcție). Pe parcurs, în măsura în care există interes vom discuta și despre scurgerile pe care le avem și despre metodele prin care putem opri pierderile de energie. Natura ne oferă suficiente resurse energetice, însă noi le risipim pentru că nu ne-am format încă o educație prin care să nu permitem pierderile de energie.
„Nu sunt familiarizat cu ideea că omul se naște fără suflet cu toate că poți să găsești o logică în faptul că Dumnezeu ne-a creat ca pe niște recipiente pe care să le umple cu harul său atunci când ne vom dovedi vrednici.
Nu sunt de acord cu condamnarea (totală) a gândirii mecanice pentru că orice fiziolog îți va explica faptul că astfel funcționează corpul (nu doar creierul) nostru. Gesturile mecanice fac parte din toate acțiunile noastre. Toate sunt rezultatul educației dar încercați să vă imaginați că de fiecare dată trebuie să înveți să mergi, să vorbești, să scrii, să te uiți în dreapta și în stânga când treci strada.... Supraviețuirea noastră depinde de automatisme. Percepem lumea așa cum am fost învățați și asta poate fi o limitare. Poate că în alte condiții am fi învățat să percepem 5 dimensiuni, am fi fost capabili de călătorii în timp, am fi fost capabili să levităm, să ne dematerializăm.... Literatura SF a explorat tot ce am fi putut face dacă am fi fost educați altfel. Poate că am fi fost capabili să accesăm dimensiunea informațională și am fi fost atotștiutori...
Cât despre suflet... Am doi prieteni, unul genetician, unul fizician, amândoi, porniți în cercetările lor de pe poziții, dacă nu materialiste, cel puțin indiferente la adresa sufletului care nu prea avea ce căuta în meseriile lor. Cu cât avansau, unul disecând celule, celălalt spărgând atomi, cu cât căutau mai nedumeriți un răspuns, cu atât începeau să admită că tuturor explicațiilor le lipsește componenta divină, indiferent că o numeau câmp, informație sau mai știu eu ce convenții inventau pentru a da sens rezultatelor obținute. Deci ceva există, rămâne doar să conștientizăm asta, și această recunoaștere s-ar putea numi «dobândirea sufletului»”
Om_de_jad: Gândirea mecanică nu este gândire, asta în primul rând. În al doilea rând, gândirea mecanică pornește de nicăieri și te duce nicăieri. Nu cunosc nici un fel de caz în care gândirea mecanică să fi dus la un rezultat concret. Cred că ceea ce consideri tu că este gândirea mecanică se referă la automatisme, însă eu nu sunt împotriva automatismelor. Automatismele sunt bune și ne ajută să fim eficienți, însă dacă vine vorba să aplici automatismul în cazul iubirii, de exemplu, rezultatul nu va mai fi unul bun.
Gândirea mecanică despre care vorbesc se referă la acel „trăncănit interior” pe care nu-l strunești pentru că n-ai resursele energetice necesare și care de cele mai multe ori îți face viața un coșmar.
Când un bețiv îți bate copilul, de exemplu, ai tot dreptul să fii supărat, dar dacă după această experiență de fiecare dată când vezi un bețiv simți ură în mod automat, asta nu mai este în regulă. Poate că te gândești că acest exemplu este puțin exagerat și deplasat, însă dacă observi cu atenție, vei vedea că multe dintre simpatiile și antipatiile noastre au cauze similare cu cele din exemplu. Situații ca cea prezentată aici ne influențează viața mai mult sau mai puțin și noi nu ajungem să ne dăm seama de asta decât după ce depunem un efort susținut în acest sens.
„E discutabil ratatul răsăritului, nu poți să contemplezi același răsărit de soare întreaga viață, poți să o faci privindu-l tot din alte unghiuri. Dar pe același, din același loc, ar fi o pierdere de timp. Dar probabil asta e gândirea așa-zis mecanică. Van Gogh scria într-o scrisoare către fratele său despre arta japoneză. El spunea că...japonezul, singuratic, înțelept, urmărește firul ierbii, apoi îl reproduce, merge mai departe și creionează vegetația, apoi fauna și în final, ca o cunună a creației, figura umană. Natura ne oferă poate răspunsuri ieftine, dar ceea ce ea ne oferă cu adevărat e o infinitate de întrebări. Putem alege să căutăm răspunsul unei aceleiași întrebări sau să încercăm câte un pic din toate, măcar să le citim pe toate. Fiecare variantă are avantajele și dezavantajele ei.”
Om_de_jad: Problema este de atitudine; faptul că gândim în termeni de „util”. Societatea în care trăim este constituită din lucruri utile, iar tot ce este ne-util (nu vreau să folosesc cuvântul „inutil”) ni se pare lipsit de importanță. Însă acest mod de gândire ne-a fost impus de societate, fiindcă societatea vrea performanță cu orice preț. Pentru societate tu contezi doar în măsura în care ești eficient. Fii ineficient o perioadă și vei fi aruncat imediat la gunoi. Îți vei pierde slujba, îți vei pierde prietenii (pentru că și ei gândesc tot în termeni de „util”), vei pierde tot ce ai. Dacă nu ești atent, îți poți pierde încrederea în tine, pentru că noi am fost învățați să avem încredere în noi în aceeași măsură în care societatea are încredere în noi. Așadar, dacă societatea te respectă, TU te consideri important, iar dacă societatea te condamnă, TU te vei condamna. Pentru societate mecanismul este foarte eficient, însă nu și pentru tine.
Revenind la răsăritul soarelui. Depinde cum pui problema: într-un fel, fiecare apus de soare este la fel în fiecare zi, indiferent din ce unghi l-ai privi. Dar este la fel de adevărat că nici un răsărit de soare nu este ca cel din ziua precedentă. Şi când spun asta vorbesc serios: din punct de vedere fizic, chiar NU ESTE același răsărit de soare. Este altă zi, altă situație. Depinde doar de noi ce atitudine dorim să adoptăm, dar, de obicei, este bine să alegem atitudinea care ne oferă deschidere. În prima situație, dacă vei considera că soarele răsare la fel în fiecare zi, te închizi, te transformi într-o capsulă închisă ermetic, iar în a doua situație tevei deschide, vei fi mai receptiv, mai atent, mai sensibil. De aceea a doua variantă este de preferat în locul primei variante. A doua variantă îți oferă creștere, îți oferă maturizare.
„Numele corect este Nietzsche.”
Om_de_jad: Ție am să-ți spun o glumă. Se potrivește de minune cu situația asta.
Un împătimit al jocurilor de noroc tocmai se hotărâse să-și pună capăt zilelor. Pierduse o sumă mare de bani și nu mai știa ce să facă pentru a ieși din impas. Fiindcă nu mai putea găsi o cale de ieșire, și-a luat pistolul și, tocmai când se pregătea să apese pe trăgaci apare soția lui în ușa și-i spune:
- În loc să te sinucizi, mai bine m-ai lua cu tine diseară să jucăm împreună la ruletă.
Omul s-a gândit că oricum nu mai are nimic de pierdut și, chiar dacă știa că soția lui nu jucase jocuri de noroc niciodată, a luat-o cu el. La ruletă, soția îi spune să aleagă numărul 37 și să mizeze cea mai mare sumă posibilă și, spre surprinderea sa, câștigă o grămadă de bani. Nu-i venea să creadă, așa că, la plecare, și-a întrebat soția:
- Uite ce este, zice el, pur și simplu nu-mi pot explica cum de ai ales din prima numărul câștigător. Eu joc de atâta timp și niciodată n-am avut un așa noroc.
- Bine, răspunde soția, dar n-a fost vorba de noroc, ci de un calcul matematic. Mi-am amintit că ziua ta de naștere este pe 8, iar a mea pe 6, așa că am înmulțit 8 cu 6 și...
- Hei, o oprește soțul, dar 8 x 6 fac 48, nu 37!
- Poate că ai dreptate, îi răspunde soția, dar eu sunt cea care a câștigat!
Poate că nu știu să scriu corect numele lui Nietzsche, dar banii sunt la mine. Mai mult decât atât, sunt aproape sigur că acest om cu nume complicat nu putea nici el să scrie corect numele meu.
Om_de_jad: Țin minte că atunci când am aflat despre atenția cu dublă direcție am fost pur și simplu năucit. Nu-mi venea să cred că până atunci nu mă gândisem la un lucru atât de important. Atenția cu dublă direcție ne ajută să înțelegem ce este „maya” despre care tot auzim vorbindu-se. Și nu să înțelegem la modul teoretic (în sensul că vom ști să scriem corect cuvântul), ci efectiv să ne desprindem puțin de „maya” și să aruncăm o privire... dincolo
„Care e diferența între atenția cu dublă direcție și ceea ce noi numim atenție distributivă?”
Om_de_jad: Prin atenție distributivă se înțelege de obicei fragmentarea atenției cu o singură direcție. Ești absorbit în mai multe locuri în același timp. În plus, diferența dintre atenția obișnuită și atenția cu dublă direcție constă în faptul că în atenția obișnuită nu este nevoie de „simțire”, spre deosebire de atenția cu dublă direcție, unde aceasta este prezentă. Atenția cu dublă direcție vine totdeauna însoțită de o emoție specifică (pot să spun că fără această emoție specifică, atenția cu dublă direcție chiar e imposibil de obținut). Rudolf Steiner denumește atenția cu dublă direcție „conștiența de obiecte conștientă de sine”. E o definiție frumoasă.
„Bun, devii conștient de tine. Observi mai multe lucruri în mod intuitiv, în sensul că ai atenția nefocalizată pe un obiect anume, fiind în același timp conștient de tot ce se petrece în jur. Practicând atenția cu dublă direcție, obținem un suflet? Devenim conștienți că deținem un suflet? (încă nu am dat definiția sufletului). Şi dacă da, care sunt beneficiile? Ne mișcăm mai ușor în mediul înconjurător? Poate că și așa ne mișcăm suficient încât să obținem ceea ce dorim și nu avem nevoie de mai mult.
De exemplu: am în mână o armă care lovește ținta aflată la 100 metri depărtare. Cu ce mă ajută pe mine o armă care poate lovi ținta la 1000 de metri, când ținta mea e la 100 de metri?
Deja îți anticipez răspunsul și anume: ca să fim capabili să lovim ținte aflate la 1000 de metri. Dar te aștept pe tine să o spui.”
Om_de_jad: Practicând atenția cu dublă direcție trezim a cincea funcție. De fapt am spus asta (dacă nu mă înșel) în topicul despre atenția cu dublă direcție
Atenția cu dublă direcție nu poate exista decât atunci când cele patru funcții colaborează. Pentru amintirea de sine, despre care vorbește Gurdjieff, trebuie să participe 3 funcții. Atenția cu dublă direcție presupune participarea celor patru funcții.
Așadar, persoanele care nu pot practica atenția cu dublă direcție pot încerca amintirea de sine, care este un fel de concentrare asupra propriei persoane. Când faci ceva, încerci să-ți amintești „eu sunt”: asta este amintirea de sine. Dacă nu poți practica nici măcar amintirea de sine înseamnă că funcțiile tale sunt destul de leneșe, sau că pierzi foarte multă energie prin scurgeri.
Putem lega cumva atenția cu dublă direcție și de practica yoga pentru a-ți face o idee, dar în Yoga lucrurile sunt prea stricte. Ceea ce scriu în continuare e un fel de schemă, nu e ceva real (deci să nu țipe brusc yoginii răniți în orgoliu cum că centrii de forță sunt altceva sau că nu le-am scris corect denumirea): putem spune că dacă mulladhara, svadishtana și manipura sunt dinamizați, obținem amintirea de sine. Dacă participă și anahata, putem vorbi despre atenția cu dublă direcție. A cincea funcție va fi dinamizarea lui vishuddha. Ce am spus aici este pur formal, nu înseamnă că amintirea de sine dinamizează centri de forță, sau că a cincea funcție este centrul vishuddha.
Dacă încă nu ești lămurit la ce folosește atenția cu dublă direcție, spune-mi, că mai adăugăm niște date. Veniți și voi cu întrebări pe problemă, că dacă discutăm numai despre scrierea corectă a numelor diferitelor personalități trecute, prezente sau viitoare nu știu dacă se limpezesc lucrurile.
„Despre ce fel de «simțire» e vorba?”
Om_de_jad: La atenția cu dublă direcție participă și funcția emoțională. Noi când suntem atenți folosim doar două funcții și foarte rar trei. Încearcă atenția cu dublă direcție și vei vedea că nu poate fi obținută prin metodele obișnuite pe care le folosim pentru a fi atenți în viața de zi cu zi. Centrul emoțional trebuie reeducat pentru ca atenția cu dublă direcție să poată exista
Majoritatea oamenilor care aud despre noțiunea de atenție cu dublă direcție consideră că știu despre ce este vorba, însă folosesc doar două sau trei funcții și nu patru cum ar trebui. Reține acest lucru: pentru ca atenția cu dublă direcție să existe, trebuie ca și funcția emoțională să participe.
„Pe subiectul respirației am avut ceva discuții cu mai mulți oameni...de la meditația tip yoga, la respirația în situații critice și, foarte interesant,...în timpul scufundărilor. Complex și totodată cu multe semne de întrebare... ce rol joacă lumina, mirosul etc. e partea a 2-a... pe mine mă interesează mai puțin aspectul acesta, eu bat spre altă idee și anume aceea de depersonalizare și reacție rapidă...acel stadiu în care îți intră în reflex... să fiu mai concis, o anumită „boală”...ca atunci când nu te poți abține și măsori kg, privirea, mirosul, mimică, mediul înconjurător, sunetele, când faci cunoștință cu un simplu om... sau neputința de a privi o floare normal, fără să te gândești la celule, factorii ce au determinat să fie ofilită sau să aibă o frunză ruptă...etc. Înțelegi unde bat, landscape?”
Om_de_jad: Ai atins un punct foarte sensibil și mă bucur că am ocazia să fac aici legătura dintre atenția cu dublă direcție și capacitatea de sinteză.
În atenția obișnuită folosim analiza. Așa cum spui și tu, privind o floare ne gândim la celule, la cui i-o vom oferi, la orice altceva mai puțin la floarea REALĂ.
E bine să ne gândim puțin de ce se întâmplă așa, de ce nu putem privi floarea reală. Observația mea este că nu putem face asta pentru că traficul intern nu ne dă voie.
Haideți să gândim mintea ca pe un fel de interfață. Acest mod de a privi lucrurile ne va ajuta să înțelegem de ce există trafic interior și de ce fiecare gând este însoțit de o anumită „tensiune”.
Am să descriu lucrurile pe scurt, urmând să analizăm problema în detaliu în funcție de întrebările voastre.
Când ne naștem, existăm, dar numai cei din jur pot confirma asta. Atunci suntem centrați în interior, iar comunicarea cu exteriorul nu poate fi făcută decât extrem de limitat. Pentru ca interiorul să poată comunica cu exteriorul (prin interior mă refer la noi înșine, iar prin exterior la ansamblul de factori și fenomene din afara noastră) este nevoie de o interfață, iar aceasta este activitatea mentală, mai pe scurt, mintea.
Mintea este cea care pendulează, necontenit, astfel: interior → exterior → interior. Trebuie să mai ținem cont de faptul că „interior” înseamnă o anumită frecvență de vibrație, iar exterior altă frecvență de vibrație. Pentru ca mintea să poată purta informația de la exterior la interior și invers, a fost inventat interpretorul, sau, cum îi mai spun jucătorii, „aparatul formator”.
Vasăzică, informația intră din exterior, trece prin aparatul formator pentru a-și schimba frecvența de vibrație, apoi ajunge în esență (în interior). Apoi, din interior, informația trece iarăși prin interpretor și ajunge în exterior sub forma acțiunii.
INTERPRETORUL, sau aparatul formator, funcționează ca o mașinărie. El chiar este o mașinărie (desigur, una naturală) și este influențat de societate, educație etc etc etc.
Ceea ce este important de reținut e că cu cât interpretorul este mai evoluat, cu atât interiorul are mai multe probleme și tinde să fie acoperit. La polul opus, dacă interpretorul nu este evoluat, informația ajunge la esență (la interior) foarte deformată.
Este clar pentru noi toți că activitatea mentală (sau mintea) reprezintă o interfață foarte complexă și fără de care ființa nu poate evolua. Pe Pământ este singura posibilitate prin care interiorul se poate maturiza. Deocamdată atât despre mintea ca interfață.
Revenim la capacitatea de sinteză. Atenția cu dublă direcție ne ajută să slăbim puțin activitatea interpretorului. Practicând atenția cu dublă direcție o perioadă mai mare de timp, vom dobândi o capacitate de sinteză mai mare, iar când vom dori să folosim interpretorul în scopuri proprii, acesta va fi cu mult mai eficient pentru că va avea timp să se odihnească. Deci împușcăm doi iepuri dintr-un foc.
„Regret că m-ai înțeles greșit... odată ajuns la o anumită experiență, my friend, e greu să mai păstrezi un echilibru... bineînțeles, poate eu vorbesc pe lângă subiect... am greșit de mii de ori și voi mai greși. Dar, mă refer... my friend... odată ajuns, prin absurd, la acel nivel de cunoaștere... nu cumva reîntoarcerea la realitate este șocantă? Dacă încerci să mă ironizezi las baltă discuția și gata... o țigară fumată meditativ în minus.”
Om_de_jad: Primul lucru: nu te-am înțeles greșit. Al doilea lucru: eu nu ironizez pe nimeni. Dacă fac vreodată o glumă nu o fac pe seama unei persoane, ci pe seama unei situații care se creează și care este oricum haioasă. De exemplu – în cazul întrebării formulate de tine – nu văd cum poți fi un om cu adevărat pragmatic și totuși să nu vezi pragmatismul meditației. Cel care meditează nu poate fi decât un om foarte pragmatic. Faptul că tu consideri că meditația și pragmatismul nu merg mână în mână se datorează probabil unei idei greșite despre ceea ce înseamnă să meditezi. Undeva, acolo, probabil că faci o legătură între „a medita” și „a pierde vremea”. Și asta pentru că tu crezi foarte mult în eficiență, însă îți spun, în cele din urmă meditația aduce chiar și eficiență. Se știe că persoanele care meditează se pot concentra mai ușor și că își fac treaba mult mai bine. Așadar, chiar dacă privești meditația prin prisma pragmatismului, tot n-ai motive să o consideri ineficientă sau inutilă.
Spui așa: „...odată ajuns, prin absurd, la acel nivel de cunoaștere...nu cumva reîntoarcerea la realitate este șocantă?
Realitatea este totdeauna șocantă, însă e bine să ții cont de faptul că ceea ce tu trăiești acum nu este realitate, deci n-ai la ce să te reîntorci. Poate că arată frumos sau poate nu, poate că este viu colorată, însă aceasta nu este realitate. Deci nu e vorba despre o „reîntoarcere” ci mai degrabă despre o nouă naștere. Și când te-ai născut prima dată a fost șocant. Tu ai dreptate când spui că este șocant, dar gândește-te că dacă nu treceai prin șoc la naștere, în final ai fi murit.
Deci nu va exista o reîntoarcere. Când te-ai trezit nu mai există nici o cale prin care să te poți reîntoarce la „realitatea” pe care o percepi acum.
Legat de atenția cu dublă direcție și cu ce scriu aici: n-am pornit acest topic pentru a-mi etala calitățile mele de cunoscător. Ți-am spus lucrurile astea și în discuțiile pe care le-am avut cu câteva săptămâni în urmă, dar ori ai uitat ce-am spus, ori dintr-un anumit motiv nu vrei să le iei în calcul.
Ca să nu primesc aceeași întrebare de 100 de ori, o să spun din nou ceea ce ți-am spus acum câteva săptămâni: cu ani în urmă, când am început să caut un răspuns, n-am avut la dispoziție altceva decât cărți. N-am avut pe cine să mă bazez pentru că eram, ca și tine, un maaaaare încăpățânat. Mai mult decât atât, toate persoanele cu care am intrat în contact atunci mi se păreau că sunt pe lângă subiect. Ceea ce căutam eu era total altceva față de ceea ce ei puteau să-mi ofere.
Și mi-a fost foarte greu să mă descurc, pentru că nu știam dacă înaintez sau dau înapoi. Nu aveam nici o unitate de măsură, nu știam dacă ceea ce găsesc zi de zi este real sau fals, nu știam pe ce să pun o bază și pe ce să nu pun.
Și nu aveam nevoie să găsesc un guru pe care să-l ador și să-l venerez, ci de un om normal, care bea o bere din când în când, dar care îmi poate da un sfat corect legat de modul în care caut, ce fac bine, ce nu fac bine, unde calc strâmb și de ce nu-mi iese un anumit lucru.
Atenția cu dublă direcție trebuie practicată dacă te-ai săturat de modul în care trăiești acum. Dacă ești mulțumit de viața ta actuală, foarte bine, n-ai de ce să încerci vreun fel de atenție. Dar problema e alta: poți fi neatent și mulțumit?
„Dar de ce ar trebui să dispară? Frica, teama, emoția... sunt niște picături de divinitate în clarobscurul uman. Dacă atenția în o mie de direcții conduce la excluderea unor sentimente care ne umanizează, atunci prefer să nu am de a face cu ea.”
Om_de_jad: Să nu confundăm. Nu orice fel de frică, teamă sau emoție ne umanizează. Atenția cu dublă direcție ne ajută să facem distincție între sentimentele care ne umanizează și sentimentele care ne duc în direcția opusă, adică spre dezumanizare. În nici un caz nu vom fi transformați în legume dacă practicăm atenția cu dublă direcție. Este oarecum logic, atenția de orice fel ar fi ea nu poate duce decât la aprofundarea sentimentelor naturale și nicidecum la estomparea lor. Neatenția duce la asta, nu atenția.
De exemplu, este normal și natural să ai emoții când cineva strigă „bau!” în spatele tău, dar nu mai este la fel de normal să ai fobii. Și fobiile țin tot de frică, teamă și emoții, dar de latura mai închisă la culoare a ființei umane. Fobiile nu mai pot fi considerate „picături de divinitate în clarobscurul uman”.
Iar atenția cu dublă direcție este o atenție care aduce integritate, nu dezintegrare. N-o confundați cu atenția așa-zis distributivă a doamnei de la ghișeu care în timp ce dă bilete clienților, discută cu colega, ascultă „Radio 21”, își face unghiile și o atenționează și pe fiica ei prin telefon să nu dea foc la perdele.
„Părerea mea e că nu ne putem depăși condiția umană, iar dacă încercăm să o facem, ajungem ori la spitalul de nebuni ori ne amplificăm viciile.”
Om_de_jad: Nu căuta lucruri imposibile. Caută doar lucruri posibile, să vezi ce bine o să fie. Cine ți-a spus că trebuie să-ți depășești condiția umană? Şi să devii ce, un Superman? E aiurea să fii Superman, va trebui să dai jos pisici de pe acoperișul caselor și să zbori cu fete printre nori. În plus, mie mi se pare grețos costumul lui Superman.
„Eu am renunțat de mult la sporturi d-astea, măcar acum dorm liniștit, mult mai liniștit ca înainte când căutam un răspuns imposibil. E ca și cum luăm o mașină și îi dăm jos scaunele, volanul, ușile, capota, pentru a o face mai rapidă. Teoretic devine mai rapidă, dar practic nu mai e mașină. Așa cred că se întâmplă și cu noi atunci când încercăm să împingem limitele psihice la extrem (am și eu o listă de poeți, artiști etc).”
Om_de_jad: Foarte bine că te-ai lăsat de sporturi de-astea. Cine crede că trebuie împinse limitele psihice la extrem nu e prea inteligent. Psihicul uman e atât de delicat...și corpul fizic la fel (e nevoie doar de câteva grade celsius în plus în corpul uman pentru a muri). Suntem fragili, se vede cu ochiul liber. De ce să împingi ceva la extrem?
„Până una-alta ne pierdem în cuvinte... scriem ceva frumos și apoi ne gândim la ziua de salariu sau la soțul ce a lăsat frigiderul deschis... sentimentele ce ne umanizează nu sunt decât note atinse din când în când din greșeală, note ce distorsionează percepția realității făcând din noi un cântec prea trist și iluzoriu... și ne sperie... Atenția ne ajută să ne amintim cine suntem... o mână de oameni aruncați pe un bolovan undeva în univers ce ne târâm existența sinucigașă și egoistă, mințindu-ne în fiecare zi că iubim sau că suntem realiști.”
Om_de_jad: Dacă nu vrei să te pierzi în cuvinte, e perfect. Dacă te-ai săturat de cuvinte este foarte bine, înseamnă că poți încerca atenția cu dublă direcție. Dar nu te-ai săturat de cuvinte, fiindcă din gura ta ies doar injurii la adresa existenței. Dacă ești absolut sigur de faptul că suntem «o mână de oameni aruncați pe un bolovan undeva în univers ce ne târâm existența sinucigașă și egoistă, mințindu-ne în fiecare zi că iubim sau că suntem realiști», de ce nu te sinucizi?
Dacă existența este atât de neprietenoasă și ești sigur că nu se poate face nimic, de ce te mai obosești s-o acuzi? Oricum nu se poate face nimic, ce rost are să mai fii nemulțumit?
Spui că în fiecare zi ne mințim că iubim și că suntem realiști. De acord cu tine, dar tu le spui celor din jur „eu vă mint că vă iubesc, deci nu puneți nici o bază pe mine pentru că nu sunt un om realist” ?
Dacă ai curaj să le spui celor din jur să nu mai pună nici o bază pe tine și pe felul în care iubești, ai făcut un pas important. Spune-le așa apropiaților tăi: uite, eu nu mă pot abține să nu vă mint. Mă prefac că vă iubesc, mă prefac tot timpul. Să nu mă considerați niciodată un om de încredere, că nu sunt. Poți? Ar trebui să poți, că oricum existența noastră pe acest bolovan din univers nu contează, după cum ai spus.
„Păi știu singur să interpretez. Te trimiteam să povestești mai mult despre joc, spune cum funcționează jocul. Că la imaginație și memorie e aproape imposibil să renunți.”
Om_de_jad: Să-ți spun o poveste.
Un om, mergea pe stradă. Afară ploua. Chiar înainte să iasă pe ușă, soția sa i-a spus că ar fi bine să cumpere niște roșii din piață.
Omul nostru se gândea: vasăzică, trebuie să cumpăr niște roșii din piață. E cam frig afară, ia te uită cum plouă!
Apoi, continuă: e posibil ca pe frigul ăsta să nici nu mai fie țărani în piață cu roșii. Chiar așa, or mai fi roșii la vremea asta pe tarabă? Dacă nu sunt roșii, pot să cumpăr castraveți. Castraveții ar trebui să fie încă pe piață în momentul ăsta, pentru că există castraveți de toamnă. Își aduse aminte cum, în copilărie, tatăl său cultiva castraveți de toamnă. Erau buni, iar mama lui făcea murături, pe care el le mânca cu poftă, împreună cu o tocană de cartofi.
Bună tocana de cartofi, se gândi el. Dar totul e să ai cartofii proaspeți și la fel să fie și pâinea pe care o mănânci. Dacă pâinea nu este proaspătă și caldă, nu e bună. Da, dar pentru asta e nevoie să locuiești în apropierea unei brutării.
Brusc își aminti de un coleg de școală care își făcuse brutărie. Ah, ce vremuri, își spuse el, pe coleg îl chema Ion. Ce figură mai era și acest Ion... în copilărie fusese îndrăgostit de aceeași fată ca și el. La un moment dat chiar au avut o dispută legată de fata aceea, dispută din care s-au ales cu vânătăi...
Dar cea mai mare vânătaie pe care a avut-o a primit-o în clasa a XII-a, își aminti el. Și tot de la o dispută pornită din cauza unei fete.
Brusc, omul nostru se trezește. O mașină frânează chiar aproape de el. Șoferul, din mașină, îi strigă:
- Ce faci omule, nu ești normal, traversezi strada pe unde nu e trecere de pietoni? Omul nostru nu spune nimic. Acasă, când povestește ce i s-a întâmplat, începe așa:
- Mergeam pe stradă și mă gândeam, când, peste mine era să dea un tâmpit cu mașina.
Acasă la el, tâmpitul cu mașina îi povestește soției sale:
20 - Mergeam cu mașina și mă gândeam, când, era să dau peste un tâmpit care nu traversa strada pe trecerea de pietoni. Amândoi se gândeau...
Așa începe jocul. Când înțelegi că n-are sens să mai visezi cu ochii deschiși.
„Ca fapt divers, știu autohipnoza. Reușesc să elimin orice gând. Și așa pășesc în subconștient peste câteva minute, mai ales dacă mă concentrez pe respirație. Diferența e că totul e mai clar, mai liniștit, mai limpede.”
Om_de_jad: La început, efortul este necesar, pentru că energia mentală este singura pe care știm să o controlăm. Școala și societatea ne-au ajutat în acest sens. Ne vom folosi de energia mentală, pentru că este singura pe care o cunoaștem cât de cât. Dar există moduri greșite de a folosi energia mentală. O controlăm într-o oarecare măsură, dar o direcționăm unde nu trebuie. Un exemplu de utilizare eronată este încercarea de a elimina gândurile.
Nu te strădui să elimini gândurile pentru că nu poți face așa ceva. Dacă, Doamne ferește, reușești, deși nimeni n-a reușit vreodată să facă asta, ajungi la spitalul de nebuni. Scopul e să trezim inteligența, nu să eliminăm ceva.
În acest moment, gândurile te ajută foarte mult. Ele există în capul tău cu un anumit scop și nu trebuie să intervii încercând să le elimini. Ce vei face după ce elimini gândurile?
Mai bine fă altceva: observă-le! Vei afla foarte multe lucruri interesante despre tine. Și, dacă ai curaj, vino pe forum și spune-ne și nouă ce gânduri ai, să vedem dacă ne-a trecut prin cap vreodată așa ceva.
Să păstrăm lucrurile simple, așa cum sunt ele de fapt.
„Om_de_jad, dar la ce folosește? Adică încearcă să fii mai concret. Că nu suntem un cerc ezoteric aici! Poate nu știe lumea. Zi-le și lor!”
Om_de_jad: Să luăm testul cu ceasul. El te ajută să-ți dai seama că n-ai voință. Dacă n-ai înțeles că n-ai voință, este bine să repeți testul până înțelegi.
Când înțelegi că n-ai voință, privești lucrurile puțin diferit și asta din două motive: primul, începi să vezi că te găsești într-un mare rahat și al doilea, începi să cauți la modul cel mai cinstit o metodă prin care să capeți voință.
Problema apare în momentul în care crezi că poți face. Ei bine, nu poți face nimic, așa cum ești în situația de față. Lucrurile ți se întâmplă. Acum ești bucuros, peste două minute ești nervos, apoi devii melancolic... orice om inteligent a observat haosul care este în interior.
Să spunem că Jocul Realității ne vorbește despre posibilitatea de a studia propria noastră psihologie, de data asta fără intermediari.
Iar scopul meu este să vă dau unelte pentru a putea începe să faceți „săpăturile”.
„Hehe... ce chestie. Multă complicație pentru o treabă simplă. Eu m-am așezat și m-am relaxat, și m-am uitat la ceas pentru multe minute, fără ABSOLUT nici un gând care să-mi perturbe mintea. Nu practic zazen, și nici Yoga. În momentul în care stau așa, și-mi alung gândurile din minte, simt că devin parte integrantă din tot ce-i în jurul meu, și realitatea înconjurătoare devine mult mai clară, culorile mai vii, e o experiență greu de descris în cuvinte. Într-un cuvânt devin mult mai conștient de mine, cu fiecare moment în care stau așa...
Nu trebuie neapărat să mă uit la acul ceasului, am făcut chestia asta cu mult înainte să aflu de testul ăsta, uitându-mă la frunze în parc; dar prima dată a fost pe malul unei ape când mă uitam la reflexiile din valurile apei...
Pur și simplu am stat acolo, singur, pe malul apei, relaxându-mă în natură (iubesc natura) și m-am uitat la valuri cum se mișcă, și la reflexii cum strălucesc pe valurile mișcătoare; gândurile au încetat unul câte unul și eu pur și simplu mă uitam la valuri și la reflexii fără să mă gândesc la nimic... pentru mult timp. A fost super, și e o metodă preferată de relaxare. Chestia e că, făcând asta, mi se ascut foarte mult simțurile, și percep realitatea mult mai real, e ca și cum m-aș regăsi pe mine însumi. E super ok să o fac atunci când realitatea e frumoasă (adică stau într-un loc feeric, într-un parc sau pe marginea unei ape) dar nu îmi place să fie realitatea așa reală în viața gri de zi cu zi. However, nu continui concentrarea prea mult, că ajung la chestii dubioase, în genul că încep să simt uniune între mine și ceea ce mă înconjoară așa de puternică, încât parcă este o extensie a mea, și simt că aș putea muta obiecte sau deforma realitatea prin simpla voință; ceea ce imediat declanșează un mecanism de siguranță care-mi aruncă în minte gândul «vezi să nu o iei razna» și se duce tot. Nu știu cum e la alții dar chiar dacă îmi alung gândurile din minte, stând așa, SIMT.
Și mă trezesc parcă la viață din ce în ce mai mult și simt mai clar totul; problema e că atunci când viața e urâtă DOARE, și prefer să-mi las gândurile să se înghesuie și să-mi trăiască conștiința realitatea imaginară dată de firul gândurilor mele... E frumos să te concentrezi asupra vieții când stai în locuri feerice, dar nu-mi place să o fac la birou sau pe stradă pentru că se amplifică conștiența dorinței de a nu fi acolo. Uneori m-am gândit că oamenii care beau o fac tocmai ca să evadeze din realitatea pe care ei n-o vor; pentru că, inconștient, între realitatea clară și neclaritatea dată de beție, ei o aleg pe ceea din urmă. Cât despre testul cu piciorul și mâna în direcții opuse eu tocmai am încercat, și e ușor. Trebuie doar să te concentrezi în același timp la amândouă ca să le separi, căci piciorul va tinde să se oprească și să se miște după mână”
Om_de_jad: Jucătorii caută să afle realitatea, caută să descopere ce există, nu caută să devină neapărat „mai romantici”. Tu cauți să-ți proiectezi propriile vise într-un cadru exterior feeric, lucru care îți provoacă plăcere. Concomitent încerci să te ferești de lucruri care îți provoacă neplăcere. Din punctul tău de vedere este corect, dar din punctul de vedere al jucătorului acest mod de gândire nu duce nicăieri. De exemplu, dacă ai cancer și vei muri în câteva zile, mai contează dacă ești optimist sau pesimist, ori dacă afară plouă sau nu, ori dacă vacanța ți-o petreci la munte sau la mare, mai contează dacă privești un apus de soare sau știrile de la ProTv?
Din descrierea ta, deduc că deții o imaginație bogată, care te influențează suficient de mult încât atunci când e soare afară să te facă fericit, iar când plouă și este vreme rea, să dea cu tine de pământ și să te facă să suferi. Acest joc sado-masochist poate fi practicat până când te saturi de el. Și când te saturi să te simți instantaneu „unit cu natura” când e soare afară și „ultimul om” când plouă și e urât sau când soacra îți sună la ușă la ora 6 dimineața, atunci vei deveni interesat de Jocul Realității.
Câteva comentarii rapide la afirmațiile tale:
„Chestia e că făcând asta mi se ascut foarte mult simțurile, și percep realitatea mult mai real, e ca și cum m-aș regăsi pe mine însumi. E super ok să o fac atunci când realitatea e frumoasă (adică stau într-un loc feeric, într-un parc sau pe marginea unei ape) dar nu îmi place să fie realitatea așa reală în viața gri de zi cu zi.”
Unii oameni își ascut simțurile când beau bere și mănâncă mici. Atunci realitatea LOR este frumoasă.
„However nu continui concentrarea prea mult, că ajung la chestii dubioase, în genul că încep să simt uniune între mine și ceea ce mă înconjoară așa de puternică, încât parcă este o extensie a mea, și simt că aș putea muta obiecte sau deforma realitatea prin simpla voință; ceea ce imediat declanșează un mecanism de siguranță care-mi aruncă în minte gândul «vezi să nu o iei razna» și se duce tot.”
Ceea ce te înconjoară nu poate fi nicidecum „o extensie a ta”, asta dacă nu ești cumva Dumnezeu și natura îți devine propria extensie. În ceea ce privește mutarea obiectelor sau deformarea lor prin simpla voință, te sfătuiesc să-ți faci curaj să încerci, să vezi dacă poți sau nu să deformezi obiecte, asta doar ca să te convingi că totul este în imaginația ta (ar trebui să te întrebi de ce un om cu o concentrare atât de puternică cum susții că ai nu are curajul să meargă până la capăt și să deformeze obiecte de exemplu). Cred cu tărie că vei reuși să levitezi, dar doar la o înălțime joasă, cel mult medie. „[...] dar nu îmi place să fie realitatea așa reală în viața gri de zi cu zi” – realitatea este realitate, nu este „așa reală” sau „mai puțin reală”. Ai grijă că vorbești despre o realitate din propria ta imaginație. De aceea îți și apare gândul „vezi să nu o iei razna”. A propos, cum e realitatea astăzi?
„Nu știu cum e la alții dar chiar dacă îmi alung gândurile din minte, stând așa, SIMT. Şi mă trezesc parcă la viață din ce în ce mai mult și simt mai clar totul; problema e că atunci când viața e urâtă DOARE, și prefer să-mi las gândurile să se înghesuie și să-mi trăiască conștiința realitatea imaginară dată de firul gândurilor mele...”
Faci o mare greșeală încercând să-ți alungi gândurile din minte. De aceea preferi să-ți lași gândurile să se înghesuie și să-ți trăiască conștiința realitatea imaginară dată de firul gândurilor.
„Uneori m-am gândit că oamenii care beau o fac tocmai ca să evadeze din realitatea pe care ei n-o vor; pt că inconștient între realitatea clară și neclaritatea dată de beție, ei o aleg pe ceea din urmă.”
Încearcă cu droguri. Ele te vor ajuta să fugi de „realitatea pe care n-o vrei”, ajutându-te să pătrunzi în „realitatea pe care o vrei”.
Eu NU vorbesc despre o realitate în funcție de preferințe, ci despre Realitatea cu R mare. Realitatea care există.
„Am vorbit în mod voit la figurat, referindu-mă la percepția realității. Sigur că ai dreptate, Realitatea este una singură, dar nu trebuie să uităm că majoritatea o percep în felul lor, ușor diferit în funcție de cum e fiecare, sau de cum vrea să o perceapă.
Știu că mulți oameni nu trăiesc în realitatea Reală, ci suprapun peste Realitate lumea lor, ca un buffer între Realitate și Realitatea lor. Am încercat cu droguri ușoare. Nu sunt mare lucru.
Nu îmi place să mă droghez, nici cu băutura, nici cu marihuana sau hașiș.
Îmi place să simt realitatea Clar, chiar dacă o trec prin filtrul propriu, și o percep după cum îmi place. A trăi în lumea lor, este un dar pe care doar oamenii îl au. Fiecare își suprapune lumea lui peste realitate, cu excepții puține. Unii se trezesc, văd Realitatea, și se culcă la loc... Alții se trezesc, văd realitatea, și rămân în ea. Altora le e frică să se trezească.
Nu știu dacă e bine să te trezești, și să fii cam singur în Realitate. De exemplu, dacă ești Treaz în Realitate, nu mai există magie. În momentul în care un magician încearcă să-ți mute atenția asupra unui loc pentru a face o chestie ascunsă în altul, nu va reuși. Când ești Treaz în realitate știi cam tot ce se petrece în jurul tău. E frumos să stai în parc și să nu știi traiectoria frunzei care cade. Și nici a fulgilor de zăpadă atunci când ninge.”
Om_de_jad: Înainte de toate, „îndemnul” meu de a consuma droguri era o glumă. Ştii bancul acela în care Bulă încercă să-și bage în fund o chiflă pentru că stomatologul i-a zis să mănânce „în partea cealaltă” ? Cam așa mi-ai interpretat și tu mesajul.
Eu sunt împotriva oricărei forme de întunecare a inteligenței. Sunt împotriva alcoolului, sunt împotriva fumatului. Deci ce să mai spun de droguri!!!
Jocul Realității te ajută să te înțelegi pe tine ca om din toate punctele de vedere. El nu îți impune o doctrină în care să crezi, nu te îndemnă să practici anumite ritualuri, nici măcar nu-ți cere să crezi în Dumnezeu. Jocul Realității conține o serie de metode și tehnici prin care tu poți deveni mai atent, mai conștient de realitate. Mai întâi de realitatea ta interioară, apoi de realitatea cu R mare. Tu ai dreptate când spui că fiecare om trăiește în lumea lui, dar dincolo de granițele psihologice ale fiecăruia există realitatea, iar aceasta este una singură. De exemplu, doi oameni pot vedea diferit un copac, dar copacul în sine este unul singur. Cu privirea clară, vei putea vedea copacul real. Acesta este Jocul Realității, calea prin care putem scăpa de hipnoza în care trăim zi de zi.
„De exemplu faptul că realitatea poate fi percepută altfel dintr-o infinitate de poziții ale observatorului nu dovedește inexistența unei unice Realități ci doar că pot exista o mulțime de puncte de vedere diferite.”
Om_de_jad: Când privești prin gaura cheii, acela este „un punct de vedere”. Poți găuri ușa în nenumărate locuri, dobândind astfel tot felul de „puncte de vedere”. Dar numai ceea ce este dincolo de ușă este real și nu numai că nu poate fi văzut corect și total prin aceste puncte de vedere, dar poți începe să te agăți de acel punct de vedere și să crezi că el reprezintă realitatea.
Jocul Realității pe care eu îl prezint este, de asemenea, un punct de vedere. Nu te agăța de el, pentru că nu reprezintă realitatea. Nici eu nu cred în Jocul Realității, de aceea l-am și denumit „joc”.
Este un joc, nu deveni prea serios în legătură cu el, dar caută în același timp să nu devii neserios, pentru că în spatele acestui punct de vedere se află chiar realitatea cu R mare. Sparge ușa dacă știi cum să vezi ce e dincolo, sau joacă puțin acest joc până prinzi curaj să lovești cu piciorul în ușă. Jocul Realității NU este realitatea, tot așa cum nici cuvântul „vin” n-o să te amețească.