Introducere

Pentru început aș vrea să luăm o mică pauză, de două sau trei minute. Înainte să începem, efectiv, discuția despre Maya, o să încercăm, ca și data trecută, să facem o mică meditație, o mică interiorizare, astfel încât să putem fi atenți la ceea ce urmează să se discute. Stăm cu spatele drept, cu ochii închiși, ne relaxăm, ne urmărim respirația și încercăm să ne interiorizăm preț de câteva minute.

Înainte să începem discuția despre Maya, o să vă spun cam cum o să organizez conferințele: o să avem trei seri în care o să discutăm despre Maya și mâine dimineață – discuția despre Neo-tantra.

Am organizat lucrurile în felul următor: în seara asta, o să discutăm despre noțiunea de „Maya”, cum trebuie înțeles termenul de „Maya”, la ce ne folosește cunoașterea acestui termen și cum, studiind termenul de „Maya” și studiind ceea ce înseamnă el și cum este el legat de viață, în general, putem avansa pe o cale spirituală. Vom face o introducere în seara asta, urmând ca, mâine seară, să descriem o serie de iluzii comune, pe care le avem cu toții. O să fie, mâine, o discuție interactivă, astă seară o să vorbesc mai mult eu, mâine o să discutăm pe baza informațiilor pe care le veți primi iar poimâine dimineață vom discuta, deja, despre metode prin care putem ieși de sub influența iluziei.

Deci astăzi – introducerea, mâine – descrierea iluziilor și poimâine – metode prin care putem să ieșim din iluzie.

Evident că se vor pune în practică, la fiecare final de expunere, niște metode de meditație specifice pentru deziluzionare, însă discuția efectivă despre deziluzionare va fi făcută în ultima zi. Discuția despre neo-tantra, ca de obicei, nu va fi înregistrată pentru că nu este pentru toată lumea.

Despre Maya

Termenul de „Maya”, în India, descrie noțiunea de „iluzie”. Prin „iluzie” orientalii înțeleg „acel ansamblu de factori, de fenomene externe și interne, care ne opresc să vedem realitatea”.t

Când am descris, în 2006, ce înseamnă Jocul Realității, am spus că „înseamnă să vezi realitatea așa cum este” și atunci am dat două direcții: să vezi realitatea așa cum este, nelăsând imaginația și memoria să se suprapună peste ceea ce vezi.

Orientalii i-au spus „Maya” și, la indieni, noțiunea de „Maya” are mai multe conotații. Unul dintre ele este acesta de „iluzie” dar mai există, în scrierile orientale, „Maya” ca sinonim cu „viață”; deci are mai multe înțelesuri.

Noi avem, în basmele românești, de exemplu în „Tinerețe-fără-bătrânețe și viață-fără-de-moarte”, o oarecare descriere a iluziei, dar nu este atât de bine conturată, așa cum au conturat-o orientalii.

Când ne referim la iluzie, ne referim la tot ceea ce ne oprește pe noi, din exterior și din interior, să vedem realitatea.

Dacă observați, oamenii, în general, au propriile lor realități. Fiecare om consideră că știe ce este realitatea – mă refer la oamenii care nu urmează o cale spirituală, oamenii obișnuiți, care nu-și dau silința să se cunoască pe ei înșiși sau să afle ce se întâmplă în jurul lor – ei consideră că ceea ce dețin – este realitatea. Dar, dacă începi să discuți cu oamenii aceștia mai în amănunt, mai în profunzime, și le ceri să-ți expună acea realitate, într-o formă sau alta, sau măcar să-ți indice o metodă prin care tu să ajungi la realitatea lor, ai să vezi că se încurcă, se blochează.

Ei pot doar să-ți combată realitatea ta. În momentul în care începi să le spui ceva, ei îți spun, și ei, altceva. și dacă le spui că există o singură realitate, nu două realități, ei îți vor spune că „fiecare are părerea lui” - cam asta este atitudinea oamenilor, în general. Deci, până la urmă, realitatea oamenilor, în general, se reduce la păreri.

O părere este, așa cum spune și cuvântul, ți se pare că... ceva. Mă uit la distanță și... ce mi se pare că văd? Mi se pare că văd un om, dar poate că el nu e un om, mie mi se pare ca e un om.

Oamenii au o colecție de păreri, o să vedem în continuare și cum se adună părerile acestea și ce formă iau și ce implicații au, dar cert este că ei au o colecție de păreri și, pe baza acestor păreri, ei își formează realitatea.

Când noi vorbim despre o cale spirituală, noi nu vorbim despre păreri, despre realitatea mea – contra realitatea ta sau realitatea mea – prietenă cu realitatea ta. Noi nu despre asta vorbim, vorbim despre realitate, așa cum o descrie Jocul Realității, fără că memoria și imaginația să se suprapună.

De ce fac introducerea aceasta - fiindcă foarte mulți oameni au citit cărți venite din afară, din orient, și acolo, fiind mai jucăuși, așa, orientalii dau niște sentințe.

De exemplu, Buddha spune „Viața este suferință” și atunci, cineva nepregătit citește și reține drept lege: „Viața este suferință” și ce să te mai înțelegi cu el?! Am cunoscut foarte mulți oameni de genul astă care au citit, au luat, cuvânt cu cuvânt, ce au citit de acolo și au zis: gata!

Buddha a zis: „Viața este iluzie” și ei au spus: „Viața este iluzie. Dacă viața este iluzie, înseamnă că eu nu exist, tu nu exiști. Deci cum vii tu să-mi spui ceva, sau să-mi spui că greșesc, când nu există greșeală, totul este iluzie”. Am întâlnit oameni de genul asta, care au înregistrat, cuvânt cu cuvânt, ce au citit și, culmea, aplică în viață de zi cu zi.

Dar – o mică paranteză – în momentul în care au o problemă personală, nu mai există iluzie, problemele personale sunt probleme personale, în rest totul este iluzie.

O să cunoașteți oameni de genul asta; dacă încercați să stați de vorbă cu ei, mai ales pe teme religioase, orientale, o să găsiți o grămadă de indivizi care or să vă spună că viața este iluzie, totul este iluzie și că tu nu exiști. Deci, dacă tu cumva îmi spui că greșesc, îmi sugerezi că greșesc, sau îmi demonstrezi că greșesc, eu o să-ți distrug, cap-coadă, demonstrația ta și o îți spun că tu nu exiști și tot ce-mi spui tu mie este iluzie. Nu știu dacă ați cunoscut oameni de genul ăsta, sunt foarte mulți, sunt oameni care au citit, ce au citit, de pe unde au citit, și au înțeles exact așa, luat cuvânt cu cuvânt.

Maya, așa cum spun orientalii, este chiar viața. Ea este iluzie, dar este și materia primă din care este făcută viață. De aceea, Buddha, când spune că „viața este iluzie”, se referă la faptul că viața, într-adevăr, este compusă din acest material, din care este compusă iluzia, nu că nu există nimic, că totul este iluzie, nu la modul asta. Este, efectiv, o constatare, așa cum spui că „frunza este verde” fiindcă este verde. Viața, așa cum este ea, este compusă din iluzie. Vom vedea imediat la ce se referă această iluzie.

Înainte de asta, vreau să vă spun de ce vom studia această iluzie, așa cum apare ea, cum ne apare nouă: pentru că deziluzionarea este totuna cu trezirea.

Noi am vorbit despre trezire până acum, însă nu am vorbit despre iluzie prea mult, spre deloc. Am vorbit despre trezire, pentru că trezirea este acel ceva obținut în urmă unui efort personal, efortul personal de a echilibra funcțiile (v-am vorbit despre a 5-a funcție la un moment dat). Această abordare, de a obține trezirea celei de-a cincea funcții, prin forțe proprii, este diferită de abordarea de astăzi, și anume – a vedea iluzia sau, cum spun orientalii, a identifica răul că fiind rău, binele ca fiind bine, și a separa negrul de alb, să vezi negrul că fiind negru și albul ca fiind alb.

Noi vedem, în general, negrul că fiind gri, albul ca fiind negru și așa mai departe. Important este să rețineți că: doi oameni, care văd realitatea, văd aceeași realitate.

Aici e diferența – oamenii, în mod normal, cu realitățile lor proprii, alea pe care le au, nu se pot înțelege între ei. Ați văzut, în discuții, oamenii caută persoane care să le semene, care să aibă aceleași preocupări, aceleași dorințe, aceleași aspirații, înainte de a-și expune propria realitate, tocmai pentru că, atunci când își îngână realitatea lui, bazată pe păreri, caută ca părerile lui să coincidă cu părerile celuilalt, astfel încât să apară un fel de înțelegere. Dar ei nu se înțeleg.

Doi oameni treji văd același lucru. Doi oameni normali trebuie să depună eforturi că să pară că văd același lucru și, atunci, separarea negrului de alb și observarea negrului ca fiind negru și a albului că fiind alb reprezintă totuna cu trezirea, dar pornind din alt punct decât cel din care am pornit noi.

Când am practicat Jocul Realității, așa cum l-am descris, noi am încercat ca, prin efort personal, să ajungem la realitate. Cum se face asta, am spus la început: nelăsând memoria și imaginația să se suprapună peste ceea ce noi vedem.

Când am făcut descrierea asta, am făcut-o în așa fel încât să las libertate oricărui jucător al Jocului Realității să pună în practică ce tip de meditație vrea el, nu am îngrădit pe nimeni în nici un fel. Să vezi ceea ce este, fără să lași memoria și imaginația să se suprapună, este o... directivă. Tu, practic, poți să vezi un pahar cu apă sau poți să vezi o stare sau orice altceva. Dacă nu lași memoria și imaginația să se suprapună, înseamnă că vezi realitatea. Asta este trezirea de fapt.

Despre iluzie și vis

Despre ce e vorba? Ce este acest vis?

Unii oameni își dau seamă că, atunci când trăiesc, ziua, în amiaza-mare, de fapt, mintea nu este atentă la ce se întâmplă. Ori își amintește ceva, sau retrăiește lucruri din trecut și le readuce în plan prezent, le reorganizează, le regândește, le schimbă după cum ne place nouă să le schimbe și apoi le rearanjează în memorie, fie ne imaginăm diverse lucruri.

Depinde, în funcție de starea pe care o avem, ne imaginăm lucruri care ne dau o stare de bine sau, dacă mintea noastră este mai poluată, ne imaginăm lucruri care ne chinuie, pentru că, în chinul respectiv, ne găsim un fel de plăcere masochistă și ne simțim mai siguri pe noi în chinul ăla. Aproape că, atunci când ne simțim bine, ne simțim un pic vinovați că ne simțim bine, că cei din jurul nostru suferă, toți. și atunci când noi ne simțim bine, chiar dacă cei din jurul nostru nu se uită ciudat la noi, că nu au detector de oameni care se simt bine, tot ne simțim un pic strâmtorați – cum adică, toată lumea suferă pe lângă tine și tu te simți bine? Te simți un pic ostracizat.

Cineva care are, cât de cât, capacitatea de a se privi pe el, atunci când acționează, în viața de zi cu zi, constată la un moment dat că, ceea ce face, face mecanic și că, atunci când face, memoria și imaginația se suprapun într-o formă oarecare; uneori se suprapune ba memoria, ba imaginația și tot așa, și nouă ne scapă momentul prezent, și chiar dacă suntem implicați în ceea ce facem, pentru că putem fi implicați în ceea ce facem, fără să fim conștienți de ceea ce facem, nu suntem prezenți.

E clar că treabă asta nu este simplă și nu toți o văd, nu toți oamenii își dau seamă că visează în timpul zilei. Ei consideră că visarea este doar noaptea și că ziua sunt conștienți de ceea ce fac. De aici apare confuzia. Toți oamenii au impresia că ei sunt conștienți de ceea ce fac. Dar, în realitate, conștiența lor rămâne undeva, la un nivel inferior, rămâne undeva, așa, în spate. Ea își face simțită prezența doar în cazuri extreme, de exemplu în caz de pericol.

Știți cum e? Ca atunci când mergi cu mașina și ești atent la știri; nu ești atent la mișcările pe care le faci, mergi cu mașina liniștit, strada își vede de treaba ei, cu toate astea tu ești atent la știri, la ce discută ăia, în timpul ăsta trec semafoare, tu îți faci treaba bine, când e roșu oprești, când e verde treci mai departe, observi și polițistul, observi tot, dar ești atent la știri. În momentul în care în fața ta apare brusc un pieton, ceva din noi declanșează un mecanism și devenim brusc conștienți, ceva din noi a tras de o manetă și a spus: gata! Preț de câteva clipe, e nevoie de tine, eu nu mai fac față.

Acel cineva care până atunci stătea frumos în spate și nu avea nici o grijă, gândea mecanic cum să schimbe viteza, cum să apese pedalele și așa mai departe, în clipa în care constată că apare un pericol, te pune pe tine în prim-plan, îți dă un ghiont și îți spune că – „gata, de acum descurcă-te singur, că nu mai e de mine!”.

Dacă observam comportamentul oamenilor, o să vedem că ei percep în mod diferit ceea ce spuneam mai devreme. Unii nu percep deloc visul, alții îl percep mai puțin, alții mai mult sau alții îl percep atât de tare, încât simt nevoia acută să facă ceva.

Cum putem să observăm treaba asta?

Cu cât omul percepe mai puțin visul din timpul zilei, cu atât viața lui o sa fie mai simplă și o să considere că totul în lumea asta este o sărbătoare. Pentru omul care nu observă acest vis, totul este o sărbătoare, dar rețineți, nu sărbătoare reală, nu are o frumusețe anume acea sărbătoare, este ca o beție, nu este la modul frumos, meditativ, ci este la modul „hai să bem și să ne veselim”.

Dacă observăm, societatea a evoluat foarte mult, în urmă cu 50-80 de ani sau 100 de ani, foarte puțini oameni observau acest vis.

Numai dacă ne gândim la cântecele noastre de petrecere, astea românești, „hai să bem un păhărel”... dacă luăm cântecele lui Gică Petrescu, sigur, ne place Gică Petrescu, la o petrecere e..., dar dacă urmărim versurile, o să vedem că fericirea omului constă în consumarea de băuturi amețitoare, de jocuri de noroc, de ceea ce, în general, este considerat de către religie a fi un păcat. Religiile ne spun că este un păcat, dar nu ne explică și de ce, ne spun că este un păcat, să nu facem așa ceva, că nu e bine, dar nu ne spun, mai departe, și de ce.

Am stat de multe ori și m-am gândit : atunci când trăia Buddha sau când trăia Iisus, a fost foarte complicat ca oamenii să înțeleagă la ce se refereau ei. Pentru că, vedeți, la oamenii obișnuiți, care nu urmează o cale spirituală, toate lucrurile astea se petrec așa, amestecat, adică ei nu reușesc să separe visul de realitate, totul este o sărbătoare, o bucurie totală: bem, mâncăm, ne veselim, chiuim... dar eu o să vă pun următoarea întrebare: de ce ar trebui ca omul să facă asta, să bea, să mănânce, să se veselească și să chiuie? Ce ascunde în spate chestia asta? Oare nu cumva o frică de ceva, o dorință de a uita?

Și acum ajungem la problema de fond: de a uita ce? De a uita situația în care se află, de a uita cât este de mic și de neputincios și de a uita faptul că viitorul lui nu e deloc unul roz, să spunem.

Ce este acest vis? Din punct de vedere psihologic, așa cum l-am descris noi și cum am vorbit, el apare ca o înșiruire de imagini, de impresii și de stări emoționale – cam așa putem să-l descriem, la modul în care este el văzut.

Rareori ni se întâmplă să ne trezim, pentru câteva clipe. Totuși, oamenii mai evoluați au momente în care se trezesc: când ceva se întâmplă și, pentru câteva clipe, memoria și imaginația nu se mai suprapun peste ceea ce se întâmplă, peste momentul prezent. Ideea aceasta o găsim la foarte mulți maeștri, toți au spus-o sub o formă sau alta, toți au insistat pe trăirea în prezent, dar ceea ce n-au făcut ei, și unde se deosebește Jocul Realității de ceea ce au prezentat ei, este că ei au spus doar treaba asta: că trebuie să trăiești în momentul prezent, că trebuie să simți clipa. Dar nu au spus de ce nu poți să o faci și nu au spus foarte clar cum poți să ajungi la asta.

Nu folosește la nimic dacă spun: „eu trăiesc clipa prezentă, priviți-mă ce frumos trăiesc eu clipa prezentă” – nu va ajuta la nimic, n-o să vă folosească. Sau, dacă încep să scriu cărți, sau materiale, cu tentă religioasă, despre cât de frumos văd eu realitatea. Asta s-a făcut, până acum.

Sigur că sunt foarte bune descrierile, și ele ajută, dar mai bune decât descrierile sunt tehnicile, metodele.... și cu cât înțelegi mai mult ceea ce te încătușează, cu atât te dezlegi mai repede.

Am spus la început că Maya este, pe lângă visare, însăși viața. Asta este o expresie grea, este foarte grea și foarte profundă, ia mulți ani ca să o simți în adevăratul sens al cuvântului, și anume că iluzia este însuși materialul din care este făcută viața.

O să mă refer acum puțin la religie și la nevoia de religie a omului. Omul se întreabă întotdeauna ce este dincolo, ce o să se întâmple după ce moare, ce s-a întâmplat înainte să se nască.

Jocul Realității spune că este posibil să afli ce se întâmplă după moarte și ce a fost înainte să te naști dar că primul pas este să afli ce se întâmplă acum.

Înainte de a te întreba ce se va întâmpla după ce mori, e foarte important să aflăm ce se întâmplă acum, când trăim în clipă asta, și asta e o motivație puternică. Dacă noi înțelegem necesitatea de a afla întâi și întâi ce se întâmplă acum, și nu ce se va întâmpla cândva, dacă înțelegem profund-profund că este necesar și că nu putem să aflăm ce este dincolo, până nu aflăm ce este acum în clipa asta, dacă simțim asta cu toată ființa, doar atunci putem să practicăm atenția cu dublă direcție, abia atunci suntem gata să o practicăm.

Mulți se întreabă - „de ce nu pot, de ce nu-mi iese?” Păi, vedeți ce se întâmplă? În momentul în care spun: „oamenii visează, ar trebui să facă ceva să se trezească!” E corectă afirmația mea, dar omul, în clipa în care spun vorbele astea, el proiectează, își folosește imaginația și memoria și își construiește în mintea lui filmul în care el va fi treaz.

Înțelegeți cât e de stupid? Deci eu spun omul ar trebui să fie treaz și el deja e propriul lui regizor și își face filmul în care va fi treaz, ca să-și închipuie și ca să poată să preia informația de la mine, altfel nu știe cum să facă. Observați chestia asta? E ceva foarte ciudat.

Se pune întrebarea: se poate trăi și fără iluzie? Da, se poate trăi și fără iluzie, fără ca memoria și imaginația să se suprapună.

Fac aici o mică paranteză, pentru cei care nu sunt în grupul nostru și care probabil vor să asculte cd-ul asta: să nu-și închipuie că un jucător nu va fi capabil să-și folosească memoria și imaginația, nu! Noi învățam să le dăm o pauză, să apăsăm pe butonul de pauză, nu înseamnă că ne distrugem memoria și imaginația; (asta o spun pentru cei care în decursul vremii au considerat că genul acesta de practici te poate duce în punctul în care n-o să mai fii capabil să-ți folosești memoria și imaginația) problema nu e că le folosim, ci că, în momentul asta, memoria și imaginația sunt cele care ne folosesc pe noi și nu invers.

Noi am putea să ne folosim memoria mai eficient, sau imaginația am putea-o folosi în scopuri creative sau cu scopul de a înțelege anumite lucruri mult mai bine, dacă am învăța să le dăm din când în când câte o pauză, să le lăsăm să se odihnească.

E absurd sa pui problema așa, e ca și când ai zice că, exersându-ți niște mușchi, ajungi să-ți rupi mâinile și picioarele. Depinde ce faci, niciodată nu trebuie să forțezi, dar exersându-ți mușchii, la un moment dat, începi să deții controlul.

Religia autentică, într-adevăr, îți dă informații, la un moment dat, despre lumea de dincolo. Dacă n-ar fi așa, tot demersul ăsta ar fi inutil. Tot ce am face noi nu ar avea nici un rost. Dacă nu poți sa afli absolut nimic, ce rost ar avea să te mai muncești atâta ? Pentru că este o muncă și este o muncă intensă, știm că ne ia foarte mult din viață să încercăm să fim conștienți. Dar, la un moment dat, vom primi informații despre ce este viața de dincolo.