De regulă un gând bate în alt gând și dacă încerci să faci vipassana de unul singur, o să ai problema asta : că e posibil să stai cu picioarele încrucișate 20 de minute, să te trezești și să zici...oh...ce-am făcut în tot timpul ăsta? Mai ales dacă stai în poziția confortabilă, poți să tragi un somn bun și să visezi...
Vă este foarte clar ce e cu atenția cu dublă direcție ?
Exemplul cel mai concret de atenție cu dublă direcție este că eu acum vorbesc cu tine și sunt atent la mine, în timp ce vorbesc cu tine. Problema e că noi credem că știm să fim atenți. Pot să fiu atent la tine, dar dacă sunt atent doar la tine, nu mai sunt atent și la mine.
Noi, când comunicăm, pierdem senzația aceea de „eu”. Mai ales dacă ne stresăm cu ceva, dacă cineva te înjură, te pierzi total, te cerți cu ăla, uiți complet de tine. Și acum, când stăm de vorbă, tu nu ești atent la tine. Asta înseamnă atenția cu dublă direcție : chiar dacă sunt în discuție, eu sunt cu mine – și discut cu tine. Acum, iarăși, am discutat, ai uitat să comunici cu interiorul tău, ai uitat de tine : se întâmplă în două fracțiuni de secundă. Pentru că nu poți să fii într-adevăr atent la tine, când discuți cu ceilalți, mai mult de o jumătate de secundă.
În timp ce vorbești, de regulă te pierzi. Dar tot așa te pierzi și când vorbesc ceilalți. Se creează o atmosferă – și uiți de tine. Atenția cu dublă direcție te transformă într-un om, că în mod normal ar trebui să ai contact cu tine și cu cei din jur. Treaba e că atunci când ești atent doar la cei din jur, nu și la tine, organismul nu funcționează la parametri normali, cum ar trebui, ci doar la nivel mecanic. Și de aici pleacă o mulțime de probleme. Și acum, iarăși, cât am vorbit, nu ați mai fost atenți la voi. E culmea că imediat cum spun „fii conștient”, ai o secundă în care îți dai seama că nu ești conștient și imediat după aia devii inconștient.
Și vipassana tot acolo te duce, unde duce atenția cu dublă direcție. Dacă observați, eu tot timpul spun de „prezent” - atunci când ești atent la tine ești în prezent, că nu poți fi atent la tine în viitor sau în trecut: ori sunt atent la mine, acum, ori mă gândesc la mine. Gândirea mereu e despre ce voi face sau ce am făcut, e ceva în legătură cu mine, dar niciodată nu e orientată către mine.
Și avem o mie și una de motive să nu fim atenți la noi : în primul rând că sunt atâtea culori și forme în jurul nostru...și culmea...că ne-am obișnuit să ne lăsăm absorbiți de orice, orice ne poate absorbi, până și un scaun, și un dulap. Începi să te uiți la culori, la forme, să te gândești la ce ai vrea să faci și în momentul în care am zis ...stop! Ne-am oprit...
Dar ce spun eu... Când am spus „stop!” - fiecare și-a văzut de treaba lui.
Eu tocmai asta încerc: să vă țin într-o stare de alertă, să nu pierdeți momentul în care s-a zis „stop!”, ca să poți să te oprești. Când s-a zis „stop!”, totul se actualizează și te-ai trezit. E o metodă foarte puternică. Dacă prindeți jmekeria veți putea să vă dați stopul respectiv oricând aveți voi chef.
Și poate că atenția cu dublă direcție, practicată pe o perioadă mai lungă de timp, este mai greu de realizat, dar prin stopurile astea, va fi mai realizabilă. Pentru că poți să te duci la baie... și când simți apa rece pe mână îți dai un stop – și te-ai trezit; în clipa aia, în momentul ăla unic, când apa îți curge pe mâini.
Măcar 2-3 din astea pe zi dacă ai, ele pot să crească în timp și, apoi, apare un fenomen interesant, în care vei putea să legi două momente de trezire – unul, de altul. Când o să reușești să te trezești, pentru o fracțiune de secundă, atunci când îți dorești să te trezești, va trebui să depui efort să legi între ele, cele două momente de trezire. Și dacă reușești să legi două momente de trezire între ele... atunci ești un om mare ! Abia atunci când ai reușit să le legi, între astea două momente prezente, apare ceva.
Dar până să ajungem la asta, aș vrea să spun câteva lucruri. S-a deschis topicul despre emoții negative și topicul respectiv nu conține informațiile corecte, ci doar discuții de-ale noastre care nu au o direcție clară. Studiul emoțiilor negative e un capitol foarte important, și trebuie făcut cu grijă și concomitent cu antrenamentul ăsta, al atenției cu dublă direcție. Dacă reușești să-ți dai câteva momente de stop și să fii atent sau dacă înțelegi cum să faci să vii în prezent, poți folosi clipa respectivă, de prezență, pentru a face lumină în tine, în legătură cu anumite lucruri. De exemplu, dacă ai o emoție negativă veche, care se manifestă frecvent, poți folosi atenția cu dublă-direcție și trezirea, asta, ca să pătrunzi în starea respectivă, să vezi despre ce e vorba. De-asta ziceam că e greu să faci o analiză și nu ai ustensile. Degeaba o faci gândindu-te : cum aș putea să-mi repar problema următoare ?...
Eu, când eram mai tânăr, aveam stări foarte proaste dimineața, îngrozitor de proaste, fără obiect. Mă trezeam și-mi venea să mă dau cu capul de pereți. Aveam o stare îngrozitoare, fără un motiv anume. La început credeam că e de vină x sau y, după aia, mi-am dat seama că este o stare pe care organismul și mintea mi le proiectau, mi le dădeau așa, direct.
Dacă stai să analizezi chestia asta, nici nu știi de la ce să pornești. Ce să analizezi? Am o stare proastă dimineața. De la ce să pornești ? Te duci și vorbești cu un psiholog, ăla o să te întrebe: ai avut traume, ai pățit ceva... Anumite lucruri de genul ăsta nu au o cauză. Și aici e o problemă, că unele au o cauză. Dar unele nu au.
Treaba asta ce-am pățit-o eu, am stat și-am studiat-o ani întregi, încercând să o înțeleg. Dar nu e nimic de înțeles acolo. Nu avea un motiv, nu avea legătură cu nimic, nici cu vremea, nici cu ceva de afară, nici cu ceva din capul meu. Pur și simplu aveam o stare proastă dimineață. Și atunci, folosind atenția de care vă spuneam, am reușit să pătrund în starea asta în mod conștient și s-o observ, să văd cum se manifestă. Ușor-ușor am priceput-o și, la un moment dat, am reușit să o opresc.
Și aici revenim la emoțiile negative și la topicul nostru pe care, poate, ar trebui să îl rescriem. E păcat că discutăm la modul general. Ar trebui să discutăm pe fapte concrete. Așa, dacă stăm într-o cameră și eu vă cer să îmi spuneți ce aveți voi de întrebat, dintr-odată nu mai e nimic de întrebat. Eu pot să trag concluzia, de aici, că nu aveți nicio problemă și e totul în regulă, totul e știut, toate sunt la zi... pot să mă duc să-mi beau berea și să-mi văd de treabă.
Încercați să vă organizați puțin și să întrebați ce anume vă frământă. Dacă într-adevăr le aveți pe toate liniștite și organizate – e în regulă. Dar mi-e teamă că nu e așa și dacă tot nu e, profitați de ocazie, să stăm de vorbă dacă tot suntem aici. Pe probleme concrete. Ce fac în cazul în care x, să discutăm exact pe o problemă.
Șirnea 2009
Am momente în care mă deranjează și faptul că respiră o persoană lângă mine.
Om_de_jad: Ce îți trece prin cap în momentul ăla ? Nu ai chef de nimeni și ce?
Și vreau să fiu lăsat în pace.
Om_de_jad: Ca să ce ? Ce se întâmplă când ești lăsat în pace?
Îmi văd de treaba mea. Stau pe internet.
Om_de_jad: Deci tu, de fapt, vrei să stai pe internet, despre asta e vorba. E foarte simplu.
Uneori când vine cineva lângă mine nu e nicio problemă, și altă dată e ca și când ar băga cuțitul în tine. De ce?
Om_de_jad: Mă-ntrebi de ce uneori ai chef de cineva și alteori nu ai chef ? Și noi primim persoane pe lângă noi din anumite motive, în general. De regulă este vorba de anumite slăbiciuni și nevoi. Pe care le putem satisface doar cu ajutorul celorlalți. Cam așa se formează cuplurile și cam astea-s relațiile între oameni. Bazate pe nevoi. Nevoia de afecțiune, nevoia de a comunica, nevoie fizică, dar nevoi. Când nu mai ai nicio nevoie, ființa respectivă nu mai contează, este în plus.
Dar de ce apare o emoție negativă?
Om_de_jad: Emoția negativă oricum este acolo. Nu are legătură cu persoana respectivă. Persoana respectivă este pur și simplu nefolositoare, pentru tine. E cam urât, cum sună, dar așa stau lucrurile. Nu e vorba doar de unul sau de celălalt, așa gândim toți. Am nevoie de x pentru ceva, de y pentru altceva. Mai ales persoana cu care ești căsătorit, de regulă, folosește la foarte multe lucruri. De-aia sunt oamenii atât de atrași de ideea de căsătorie, mă rog, cei care sunt. Momentul în care ăla devine nefolositor, tu ai vrea să faci altceva – tu nu ai nevoie de el în momentul ăla. El are nevoie de tine, într-un fel sau altul. Poate vrea să stea de vorbă cu cineva sau chiar cu tine. Tu nu ai chef să stai de vorbă, ai chef de altceva.
Cum faci ca celălalt să nu se simtă prost ? Dacă el se simte prost, te simți și tu prost și... uite-așa...
Om_de_jad: Problema e că ai momente în care tu nu te suporți pe tine. E bine să-i explici. E mai ciudat, noi ne-am construit relațiile astea... altfel, oamenii ar fi stat împreună doar pentru împerechere, apoi și-ar fi văzut fiecare de treaba lui. Nu spun că omul nu e o ființă socială, ci doar că nu trebuie neapărat să socializeze cu cine se împerechează. Și căsătoria asta face, te obligă. Noi ne-am inventat căsătoria din multe motive și este foarte folositoare, oferă o anumită liniște și o anumită siguranță, pe care altfel nu ai cum să le obții. Sunt și alte avantaje : copiii pot să crească într-un mediu aranjat, organizat... Dacă ar fi să se dea totul peste cap și ar lua-o omul de la capăt, cred că s-ar inventa mult mai târziu căsătoria. La suprafață e ok, trăim în cuplu și totul e bine, dar eu îmi văd de treaba mea și tu de treaba ta. Într-o anumită măsură, e normal. Dar, dacă susținem că ne place să trăim în cuplu... De fapt ne place să... sugem de la două oi. Să avem și avantajul de-a fi căsătoriți dar și privilegiul de-a ne vedea de viața noastră, în cadrul cuplului. Nu avem nici curajul să spunem „adio” - când vedem că magia se termină. Și mai rău e că, dacă spui „adio”, începi o nouă relație, dar în aceeași formă. Noi avem viața asta și... o consumăm alergând după steluțe. Iar la sfârșitul vieții numărăm steluțele prinse și observăm că rămânem cu multe lucruri pe care într-adevăr ni le-am dorit și nu am reușit să le facem. Chestii simple, de genul – nu am reușit să fiu liniștit.
Am auzit de multe ori că trebuie să te pui în pielea celuilalt.
Om_de_jad: Dacă o faci ca pe un exercițiu mental, nu ajută la nimic. Dacă poți s-o faci cu simțire, da. Noi avem impresia că totul se învârte în jurul nostru, când, de fapt, suntem atât de nesemnificativi, că n-ar trebui să ne batem capul. Noi avem impresia că oamenii sunt atenți la noi și la ce facem și că tot ce gândesc ei are legătură cu noi. De fapt, fiecare se gândește la el. Dar toți avem impresia că...un coleg de la muncă are ceva cu noi, că vecinul, că... De multe ori ne gândim că toți cei din jurul nostru stau chitiți să ne facă diverse lucruri (mă refer la gândirea omului obișnuit). Dacă gândești așa, nu poți să fii atent la ceea ce e real. Nu poți să-l vezi pe vecinul, să-ți dai seama ce are în cap; nici pe soție nu o poți vedea. Pentru că tu ai deja în cap, croită, o idee. Să vă dau un exemplu concret: taică-meu e vecin cu cineva cu care nu se prea înțelege. Avea un copac chiar la granița dintre el și vecin. Întotdeauna, când eram mic, îmi spunea : „Vezi copacul ăla? Se usucă. Ăștia sigur mi-au pus ceva la copacul ăla.” De multe ori l-am întrebat : „Mă, ești sigur ? Cum poți să fii sigur ?” „Eh, știu eu !” „Tu le-ai pune lor ?” „Nu!” „Atunci cum poți să fii sigur ?” Nu aveai cum să-l convingi, el era sigur-sigur că cineva i-a făcut lui asta. Tot astfel apar idei gen : eu nu am noroc, mie mi se întâmplă numai lucruri rele... Noi luăm lucrurile prea personal. Mă ciupește un țânțar de mână, nu gândesc că da, e un țânțar! Nu, mă gândesc c-ar trebui să omor toți țânțarii de pe planetă, că sunt niște nenorociți. leci pe un drum, ți se sparge o roată, nu te gândești la faptul în sine, că s-a spart o roată. Nu. Te întrebi : „de ce mi se întâmplă numai mie, de ce mi s-a întâmplat mie asta, tocmai când voiam să...” Suspectezi cumva că viața ar complota împotriva ta. E important să observăm lucrurile astea mici, care aparent nu au nicio importanță; dar ne ajută să le vedem cât mai bine. Cu cât le vedem mai bine, cu atât o să ne fie mai ușor să ne apropiem de noi. Nu știu dacă, în perioada asta, cât am vorbit, ați reușit să fiți atenți și la interior și să mă ascultați și cum vorbesc. În asta constă antrenamentul, să poți să nu te pierzi. Aici apare o altă problemă : dacă ești atent la interior, nu poți să fii la fel de productiv ca un om care trăiește doar în exterior. Fie că te exprimi mai aiurea, fie că nu ești atât de eficient, nu îți coordonezi atât de bine mișcările... e mai dificil.
La început, mai ales, e complicat că tot oscilezi, ba ești colo, ba colo, ba simți una, ba simți alta, ba nu mai simți nimic, după care ești iar...
Om_de_jad: Câțiva ani se întâmplă așa. La un moment dat nu vei mai ști dacă chiar ai simțit ceva sau dacă ți s-a părut. Dar atunci când apare click-ul ăla... nu mai ai cum să te mai pierzi. Asta se întâmplă la un moment dat. Și chiar cu două clipe înainte vei avea impresia că totul s-a dus de râpă, că tot ce ai muncit până atunci n-a fost folositor, că, la-nceput, poate, ai simțit ceva, dar te-ai înșelat... Antrenamentul ăsta se face în ani buni și contează ce motivație ai să te ții de antrenamentul ăsta. Sunt atâtea tentații că pare mult mai bine să faci altceva, decât să te ții de asta – care nu oferă o satisfacție, direct, și nici nu poți să te lauzi cu asta, că nu se vede din afară; nu poți să arăți în exterior, să zici : „Ia, fii atent cum sunt eu atent!” Dă ciudat. Nu ai cum s-o arăți în afară. Și de-asta oamenii nu sunt atrași de așa ceva. Este nenatural să fii atent, asta se face prin efort. E nenatural să fii supra-conștient. Îți turezi toate funcțiile la maxim, ca să poți să fii atent. Când faci asta, apare a cincea funcție. Prin asta tu reușești să te simți și pe tine, ca pe un întreg. Noi, altfel, trăim parțial, la periferie : suntem atenți fie la stomac, fie la urechi, fie la ce pipăim. Niciodată nu trăim pe de-a-ntregul, fiindcă dacă am fi atenți pe de-a-ntregul, și toate funcțiile ar fi trezite la maxim, automat ar apărea senzația de eu. Trebuie să fim și noi în acest peisaj, să apărem cu totul. Ochi, urechi, simțul tactil – plus eu. Dar ca să faci chestia asta, te forțezi. Aia nu e starea naturală a omului. < br> Avantajul e că odată ce te-ai simțit pe tine, o să vezi că eu-l niciodată nu mai dispare. Turajul ăsta nu trebuie făcut tot timpul, e un antrenament : cinci minute pe zi sunt suficiente, dar fă-o la modul serios. Îmi aleg cinci minute și spun că în astea cinci minute o să fiu treaz. Dar când m-am hotărât, m-am hotărât, o fac pe bune. În minutele astea am uitat tot, nu mă mai interesează altceva, nici nevastă, nici copii, nici mâncare. În minutele astea sunt hotărât să fiu în prezent. Motivația să faci asta vine în momentul în care îți dai seama ce inconștient ești, într-o zi. Și iar vă aduc aminte că, în perioada asta, în care am vorbit nu ați fost atenți la voi înșine, decât într-o perioadă foarte mică de timp. Dacă vă dați seama cât este de grav să trăiești într-o stare în care nu comunici cu tine... Deci tu trăiești și faci lucruri - fără să fii atent la tine. Nu știu dacă vă dați seama cât este de grav, dar este foarte grav : suntem aproape nebuni. Noi nu avem legătură cu noi. În momentul în care eu te întreb pe tine ceva, tu - nu îmi răspunzi tu. Tu nu iei contact cu tine să spui : „Omule din mine, uite ce m-a întrebat ăsta, hai să vedem ce răspuns îi dăm!” Tu-mi dai un răspuns automat. El este deja în capul tău. Mintea funcționează bine și dă răspunsuri coerente, dar... Dac-ar fi așa cum simt eu, e posibil ca atunci când eu te întreb ceva tu să ai o ezitare, să te gândești puțin, și să-mi dai un răspuns mai ciudat așa, nu chiar la obiect, fiindcă vei da un răspuns din interior, nu unul din ăsta bine gândit. Dacă-l întreb pe Patapievici o chestie, îmi răspunde la fix. El are deja toate răspunsurile așezate. Scoate din sertar ideea și ți-o dă. Și-acum revin la ce spuneam : m-am hotărât să fiu atent. Îmi dai seama cât e de grav să nu fiu atent și măcar în astea cinci minute vreau să fiu atent. Ce fac? Mă așez și încep să conștientizez ce e în cameră. Încerc să le văd, toate, așa cum sunt. După ce le-am văzut pe toate, așa cum sunt, mă simt pe mine în cameră. Și acum trec să fiu atent la clipa prezentă. Să nu las două momente de prezent unul după altul să fugă, fiindcă imediat ce-am fugit într-o direcție – s-a dus! Și rămân așa. Eventual, îmi opresc un pic și respirația, că mă ajută; respir ușor și atent – și sunt aici. Și observ cum mintea încearcă să tragă de momente, să se ducă. Eu voi sta așa și o să mă uit, tot timpul, să supraveghez întreaga activitate mentală. Nu ceva parțial, nu o idee, nu să ajung undeva, observ ceea ce este : în cameră, în mine, în exterior, observ tot ceea ce este, exact cum este. Nu contează că mi-e bine, că mi-e cald, că mi-e frig. Nici măcar nu-mi pun problema să mă gândesc ce cald este. Las lucrurile așa cum sunt și trăiesc clipa prezentă și încerc să mă mențin aici. Chiar și două trei-secunde sunt suficiente. Se-ncarcă bateriile. O gură de aer de genul ăsta e suficientă. Dacă poți să faci chestia asta zi de zi. Pentru că, sigur, apar tot felul de gânduri. Că îți trebuie timp, că durează, că nu poți... și-ncepi să compari, te gândești că poate dacă nu pierdeai vremea să fumezi sau să joci warcraft, ai fi putut face asta. Dar nu se pune problema așa. În mod sigur îți găsești cinci minute în care să încerci să forțezi toată mașinăria să rămâi în prezent. Până prinzi șpilul. Și odată ce l-ai prins, s-a rezolvat. Cumva, o să fii disperat, o să te dai cu capul de pereți să reușești să trăiești în starea asta, cât mai mult timp, ca să o înțelegi, să o poți asimila și cumva, într-un fel, tot vei reuși să găsești drumul. Prin meditație, cum, e treaba ta. Dar ai deja direcție. E foarte nasol că noi trăim fără direcție. Adică e posibil ca eu acum să vă vorbesc despre chestia asta și să pară, așa, ca un S.F. Dacă rămâi la nivelul ăsta, nu poți să treci la pasul cu „Hai să-ncerc și eu să văd dacă-mi iese!”. Rămâne așa, ca o chestie cu „Bă, e interesant, poate că lui i-o fi ieșit ceva dar nu știu eu cum să fac, nu știu dacă o fi posibil...poate se-nșală, poate e o tâmpenie.” Încearcă. Nu vă pot da motive să faceți chestia asta. Motivul care m-a împins pe mine, unul dintre ele, a fost ăsta : mi-am dat seama că eu nu am contact cu mine și că e grav. Eu așa gândesc, că e grav să nu știu ce se întâmplă într-adevăr în mine atunci când iau o decizie, când un om mă întreabă ceva sau, când o persoană la care țin e lângă mine, și eu să nu pot să-i dau ceva din mine, pe bune. Trebuie să fim două carcase ce comunică între ele ? Sigur, comunicăm destul de bine, putem să vorbim și să ne înțelegem dar acolo nu există legătură. E fiecare în lumea lui. Și aici revin... am ajuns să dau citate din Seghedin... că avea dreptate... gândirea lui e corectă până la un anumit punct – spunea că fiecare trăiește în mintea lui, în capul lui. Noi doi putem să avem o relație extraordinară, să facem și copii, să facem case împreună, orașe, orice. Dar niciodată nu am comunicat. La exterior suntem foarte performanți. Aici, dacă tot am ajuns în punctul ăsta, o să ating puțin problema homosexualității. Eu sunt convins de faptul că, dacă homosexualii ar putea să se simtă pe ei înșiși și să comunice ei între ei, nu ar mai putea să aibă relații de acest fel. Eu nu sunt împotriva lor, fiecare face ce vrea el, dar nu ar mai putea să considere o persoană de același sex atractivă, aptă pentru a comunica la nivelul acela, ca și cu o ființă iubită. Poți fi foarte bun prieten, cu un alt bărbat, dar nu îl poți iubi ca pe o femeie (sau ca pe un bărbat); nu poți să-l iubești așa cum este o iubire între un mascul și o femelă, mă refer la iubirea asta clasică, așa cum este ea. Dacă eu comunic cu mine și-ți dau o parte din mine când te țin de mână și tu-mi dai o parte din tine și există o comunicare reală – sunt convins că-n situația asta nu ar putea să existe o relație homosexuală. Poate să existe o relație de prietenie, poate să existe orice altceva. Relația homosexuală se bazează, dimpotrivă, pe frica de tine însuți. Astea sunt relații care apar din frică, din teama de a lua contact cu tine. Și atunci, dacă îmi este teamă să îți ofer ceva real din mine, îți pot oferi orice. Dacă sunt așa, ca o carcasă umană, pot să fac o grămadă de lucruri. Pe care nu le mai pot face în momentul în care iau contactul cu mine. De exemplu, bârfa. Poți să bârfești și să vorbești de rău pe cineva ore în șir atâta timp cât nu ai contact cu tine. Imediat ce ai luat contact cu tine, automat, bârfa nu mai are același gust. Că, de fapt, bârfești ca să uiți de tine. Este o metodă. Și de ce e folosită – în situația în care uiți de tine, automat, nu mai simți durerea. Că pe asta se bazează. Și cu alcoolul e la fel. Te ajută să nu te mai simți pe tine și, prin asta, să uiți durerea. Dacă iei contact cu tine, uneori o să simți durere, alteori plăcere și tot felul de alte chestii. Cărora trebuie să le faci față. Și asta mănâncă energie, timp. Devii ineficient. Iei contact cu tine și dacă acel ceva din tine suferă, trebuie să fii atent la el. E o problemă clară. Trebuie să faci ceva, nu poți să tratezi chestia asta...ca și când ar fi problema altcuiva. E problema ta. Acel ceva din tine suferă și tu trebuie să-i dai atenție și să faci ceva, să repari cumva. Noi, însă, ce facem : în momentul în care suferim, băgăm repede ceva, o cafea, o țigară, dăm drumul la televizor, mergem, ne plimbăm, facem ceva ca să nu luăm contact cu interiorul. Și, în timp, se strânge foarte multă suferință. Până într-un punct, în care nu mai poți să te mai ferești. Dar suferința e atât de mare că nu mai poți să iei parcursul înapoi și să demontezi toate lucrurile astea, să le împarți pe bucățele și să le aduci în starea în care erau la început. De fapt, toată viața ai uitat de tine, nu ai fost îngrijit... că până la urmă chestia asta ține de igiena personală – așa cum faci duș în fiecare seara, așa e normal și să fii atent la tine, ține de igienă. Cum poți să trăiești cu tine și să nu iei contact cu tine? Nu e deloc igienic. Așa ajungem în situația asta în care oamenii în vârstă rămân cu idei din tinerețe : că ar fi trebuit să facă aia și n-au făcut; sau au o vârstă înaintată și umblă cu puștoaice; sau au o vârstă înaintată și n-au învățat să-și accepte bătrânețea și se gândesc că încă sunt tineri – „Am eu 62 de ani, dar mai am un fir negru, arăt de 50”. Și femeile și bărbații gândesc la fel. Bărbații zic : „Bă, am eu 62 de ani dar încă sunt puternic, îmi tremură un pic genunchii, dar încă pot să ridic...încă am forță...”. Se adună în viață tot felul de lucruri de genul ăsta – c-ai tot fugit de tine, gândindu-te că încă nu-i momentul, că încă ești tânăr și n-ai de ce să vezi ce strigă în interiorul tău : „Bă, bagă-mă și pe mine-n seamă! Am și eu niște nevoi!”. Tu zici că n-ai timp de asta, trebuie să ieși diseară la un meci cu băieții, n-ai timp de tine. Și suntem și prost educați, că știm că astea sunt chestii pe care le fac ăia ciudați, adventiștii. Nu stăm noi să studiem, să vedem. Mai știm și de yoginii ăia care stau pe munte și se uită cruciș. Avem o educație ciudată. Eu dacă o educ într-un fel pe fii-mea, o s-o educ să fie atentă la ea. Copiii prind repede. Ei, cel puțin cât sunt mici, comunică foarte bine cu ei. Uită pe parcurs asta, cu gândul la facultate, la carieră... ...Mâncăm o omletă ?