Cum percepem realitatea

-realitatea interioară și realitatea exterioară, reală-

O percepem în felul următor: apare stimulul vizual, să zicem, dau un exemplu, poate să fie auditiv sau de altă natură, tactil…apare stimulul vizual, să spunem, noi preluăm informația, prin ochi, ajunge la creier, este decodificată de către creier în funcție de cum este programat creierul nostru. Dacă am un calculator cu Linux și unul cu Windows el se va comporta diferit când bagi date în el. În funcție de cum suntem noi programați, vom interpreta informația respectivă în forma în care noi suntem limitați deja, în forma în care noi am fost formatați. Apoi, acea informație, luată și gândită bine, regândită, reorganizată, atinge cumva esența.

Foarte puțin și foarte deformat, vă dați seama! Că informația trece printr-un proces de filtrare, cu prejudecăți, cu idei, cu stare de spirit de moment și așa mai departe... Informația ajunge la esență foarte deformată apoi, în urma concluziilor, noi începem să acționăm și să facem lucrurile din jurul nostru.

Pot eu să fiu sigur că ceea ce fac este corect și folositor ? Sau pot eu să am încredere în mine că mă pot ghida pe mine însumi, având în vedere procesul acesta defectuos de cunoaștere?

Răspunsul e clar – nu, pentru că tot ceea ce știm noi (și ajungem la părerile oamenilor obișnuiți despre care vorbeam inițial) sunt doar niște minciuni, niște informații preluate din exterior, pe care noi le modificăm, în funcție de condiționările noastre, și încercăm să descoperim adevărul, prin acest sistem. Eu spun că acest sistem nu ne poate oferi adevărul.

Atenția cu dublă direcție este singura care deschide porțile către informații, către impresii, așa cum le zicea Gurdjieff, care, astfel, prin practica atenției cu dublă direcție, vor pătrunde nestingherite în interior, fără ca noi să interpretăm sau fără să lăsăm imaginația și memoria să se suprapună.

Mă înțelegeți acuma de ce spun că este greșit când un om care nu are o practică spirituală susține că a ajuns la niște adevăruri?

Sigur că, pentru el, alea sunt niște adevăruri, chiar pot fi; poate omul ăla nu te minte, el chiar consideră că a ajuns la niște adevăruri, dar adevărurile alea ale lui nu pot fi reale, nu sunt adevăruri-adevărate, ca să spun așa, pentru că ele sunt obținute în forma pe care tocmai v-am prezentat-o.

Informația nu ajunge direct. Ca să ajungem direct la informație, trebuie să ieșim în exterior, din noi, mă înțelegeți ce spun? Noi trăim în noi, noi nu cunoaștem exteriorul, așa cum este el, nu simțim exteriorul, nu ieșim din noi înșine pentru a lua contact cu exteriorul, pentru că singurul moment în care se întâmplă treaba asta este când murim; când murim, asta se întâmplă – se oprește procesul interior, moare personalitatea, iar esența iese din corp. Corpul, în momentul în care dă voie sufletului, să-i spunem, sau esenței, să iasă din el și să cunoască realitatea, automat, moare; putrezește.

Cu cât corpul intră mai tare în putrefacție, cu atât esența din noi înseamnă că s-a desprins mai tare de trup. Ea se desprinde, se rupe, de corp și, prin ruperea respectivă, prin cedarea respectivă, corpul se întoarce în pământ. El este format... din ce este format.

V-aș ruga să va închipuiți că există o realitate exterioară, pe care n-o cunoaștem.

Când noi ne uităm la stele, nu ne uităm la stele, ne uităm la stelele din capul nostru. Eu văd stelele mele, tu vezi stelele tale. Pentru că tu știi despre stele – nu ce sunt stelele; tu știi despre stele ceea ce corpul tău a acumulat, ceea ce mintea ta, memoria ta, a acumulat despre stele. Ceea ce tu ai ca informație, despre stele, este clar diferit de ceea ce am eu ca informație despre stele. Deci, un om care trăiește sub influența minții și a imaginației nu va ști niciodată ce sunt stelele.

Ca să știi ce sunt stelele, trebuie să ieși din corp și să te combini cu stelele. Nu știu cum să va explic... noi avem imaginea stelelor; este ca și când noi am trăi o viață întreagă uitându-ne la televizor și acolo, la televizor, o să vedem tot felul de lucruri, o să vedem flori, o să vedem iarbă, copaci și așa mai departe. Trăind întotdeauna cu ochii în televizor, vom putea spune vreodată că noi cunoaștem pe bune copacii?

Dacă am sta închiși în casă și am vedea doar copaci, la televizor, și iarbă, sigur că noi între noi ne vom înțelege spunând : „da, copacii sunt verzi și au coaja nu-știu-cum și rădăcina crește așa” și alte un milion de lucruri despre copaci. Totuși, până nu ai „pus mâna” pe un copac, nu cunoști acel copac.

Gândiți-vă puțin la treaba asta, cineva vine și spune: „ei, da, bun, ai ieșit din casă și ai pus mâna pe un copac; și acum ce știi despre un copac ?” „...Păi nu pot să spun prea multe lucruri, am ieșit și știu cum e un copac, l-am simțit”, i-aș răspunde. „A, ce știi tu despre copac...?! Eu știu cum se face fotosinteza, știu cât de mult crește, știu cât de repede crește, știu cum se înmulțește... tu spui doar așa... că ai mers afară și ai pus mâna pe un copac... și nu poți să descrii ce ai văzut și ce ai simțit... Eu știu un milion de lucruri despre copaci !” Cam așa suntem și noi când vorbim despre realitate.

Știm un milion de lucruri despre realitate și unii dintre noi, de exemplu filozofii autentici, au știut foarte multe lucruri despre realitate, mult mai mult decât știu eu, de exemplu, sau decât a știut Krishnamurti despre realitate (el a știut foarte puțin despre realitate, comparativ cu Kant, să spunem), dar el a știut realitatea aia, vie, a trăirii cu copacul și aș vrea să înțelegeți treaba asta, că până când nu ieșiți din voi înșivă, că să luați legătură cu exteriorul (iar asta, cum am spus, înseamnă moarte, până la urmă), nu veți ști cu adevărat ce înseamnă exteriorul.

O realitate exterioară există, ea există. Iau acest obiect: el are forma din capul meu, pe care o decodific așa cum este, dar el, în realitate, are forma lui, care mi-e necunoscută, este formă lui reală, nu forma din capul meu. Eu chiar și la chestia asta, atunci când mă uit la ea, o să descopăr și o să decodific informații despre formă, despre textură, despre cum se simte la atingere, atunci când întru în contact cu materialul, despre tot felul de lucruri. Dar el, ca material, ca obiect, are forma lui, de sine stătătoare.

Este realitatea exterioară reală. Realitatea exterioară, aia reală, spre deosebire de realitatea mea interioară. Realitatea mea interioară – și realitatea exterioară reală.

V-am spus că ieșirea din noi înșine către realitatea exterioară, reală, înseamnă moarte și noi nu știm cum să facem treaba asta. și bine că nu știm, pentru că, dacă am ști, așa, fără să avem o pregătire, ne-ar fi foarte rău. Învățăm printr-o cale exterioară cum să pătrundem în exterior și poarta noastră către pătrunderea în exterior este esența, propriul sine.

Cumva, această esență a pătruns în trup de dincolo. V-am spus : „dincolo” înseamnă „aici”, de fapt, „dincolo” e în capul nostru, noi trăim „dincolo”, „aici” este adevăratul „dincolo” unde noi nu trăim. Noi trăim în capul nostru, „dincolo” e în capul nostru.

Când ne vom trezi, vom descoperi că acel „dincolo”, despre care credeam noi că e lumea de dincolo, este de fapt realitatea exterioară, aia autentică.

Prin accesul la conștiință, noi vom putea să avem acces și la realitatea exterioară și acest lucru este cât se poate de real. Nu este o glumă, este o realitate faptul că noi putem, prin accesul la esență, să ieșim din noi înșine.

Dar vă rog să nu luați lucrurile astea așa, mot-a-mot. Încercați atunci când meditați să ieșiți din voi – nu n-o să reușiți decât să va închipuiți că ieșiți din voi, o să vă proiectați un film, în care voi ieșiți din voi și vedeți nu-știu-ce. Nu. Realitatea este cu totul alta. Atunci când esența pătrunde în afară și ia contact cu exteriorul - este ceva total diferit decât a ne închipui că ieșim din noi înșine și că luăm contactul cu realitatea.

N-o să va las așa, chiar în seara asta, și mâine, și poimâine, o să facem niște meditații care o să vă arate cum puteți să vă apropiați cumva de realitatea exterioară.

Dar aici o să va atrag atenția asupra unui lucru important. Există ceva care pătrunde, din realitatea exterioară, în noi înșine, atinge esența și, apoi, redevine realitate exterioară. Vă rog să fiți foarte atenți, că este foarte important! Acest ceva este hrana.

Să luăm un exemplu, să spunem că mâncăm o roșie. Nu știm exact ce este acea roșie, eu o văd ca fiind ceva și spun că este o roșie. Colegul vede și zice: „acel ceva este o roșie”. Dacă, în cultura lui, acea roșie se numea „castravete” și forma de rotund se numea „pătrat” și nu-știu-ce alte lucruri erau diferite față de ce știu eu, în cultura mea, el ar fi perceput roșia respectivă într-un mod complet diferit. Ar fi spus această este o roșie verde, are formă triunghiulară și ne ajută să plutim. Eu înțeleg că roșia este o legumă, o mănânc și are gustul dulce-acrișor. Bun. Dar ea, ca roșie, în esența ei, ea există, nu știu cum este, nu pot s-o definesc cum este, dar știu clar că ea există. Bun. Încep să mănânc din ea.

Cumva, acea roșie, după ce va ajunge în stomac, când este digerată, îmi oferă mie energie, astfel încât corpul meu fizic, personalitatea cât și esența din mine, să rămână legate în continuare.

După ce se extrage acel „ceva” din hrană, nu știm ce este acel „ceva”, deocamdată ceea ce rămâne diferit de roșia în sine, care mi-a oferit energie, este retransformat și intră, din nou, în realitatea exterioară prin fecale.

Deci hrana este o poartă. Urmărirea sistemului de hrănire este o poartă către noi înșine și către accesul la esență. Este un dar pe care îl avem și de-aia, în aproape toate religiile, hrana este considerată a fi ceva sfânt. Pentru că, privită din punctul asta de vedere, este un vehicul către noi înșine.

Dacă reușim să urmărim procesul prin care hrana intră în noi, atinge cumva acel ceva interior care menține corpul, și nu numai corpul, cât și legătura dintre esență și personalitate, mintea și tot ce am eu la nivel de senzație, percepție, și apoi iese din mine sub formă fecalelor, dacă reușesc să observ tot acest proces și să văd ce anume din acel ceva, din hrană, se consumă și se transformă în mine, să-mi atingă esența, atunci am o posibilitate să-mi cunosc esența, pot să merg după hrana respectivă. Înțelegeți procesul?

Noi mâncăm ca să trăim, dar dacă am fi foarte atenți la cum pătrunde hrana în organism și la tot procesul de digestie, până la eliminare, am putea, în timp, privind acest proces, să ajungem la maturitatea necesară, astfel încât să înțelegem cum pătrunde ceva din realitatea exterioară în realitatea interioară și invers, iarăși în realitatea exterioară.

De exemplu, în sistemul tradițional, oriental, de medicină denumit „Ayurveda” există tot felul de tehnici practice prin care procesul de digestie, de fapt, de hrănire, poate fi asistat astfel încât să poți percepe, la un moment dat, ceea ce simte ficatul, sau ceea ce simte stomacul, sau ceea ce simte intestinul gros, în momentul în care un tip de hrană, sau alt tip de hrană, intră în contact cu organul respectiv.

Pe baza acestor percepții, pe care le-au avut oamenii (evident că există oameni, așa cum există pictori, care au acest dar, sunt oameni care au acest dar, de a simți tot ceea ce se petrece în ei, în momentul în care consumă hrană), a fost alcătuit sistemul medicinal ayurvedic.

Ei au văzut și au simțit cum se comportă un anumit aliment în organism și, pe baza acestor informații, pe care le-au cules, au alcătuit sistemul care spune ce este bine să consumi, în ce cantitate și în ce context. Așa au luat ființă sistemele tradiționale de medicină.

Medicina pe care noi o avem în momentul de față, și care este foarte bună, foarte eficientă, sigur că poate fi și mai eficientă, a pornit de la alte principii, pe care le știm și noi și nu e cazul să mai vorbim despre ele.