Poveste cu pescari
Copilul urmărea cu atenție forma umbrei lăsată pe caldarâm de mâna care rotea frânghia în jurul parului. Studia aceeași mișcare, în fiecare seară, aproape la aceeași oră, de două săptămâni, de când venise la Giurgiu. Barca se dădu întâi mai aproape de mal, apoi rămase înțepenită, într-un scârțâit ușor, în locașul ei, special pregătit. Cu mâinile în șolduri, gospodin Prvanov privea acum zâmbind la cei doi, care nici nu pășiseră bine pe mal că începuseră deja să tragă strașnic din sticla cu rachiu.
- Dumneata de ce bei totdeauna singur? întrebă copilul, mutându-și privirea spre haina ponosită a lui gospodin Prvanov, dată uitării pe fundul bărcii, lângă sacoșa de rafie, în care puteai zări, deși venise seara și nu se mai vedea așa de bine în jur, o jumătate de pâine.
Gospodin Prvanov nu spuse nimic. Parcă evita răspunsul: se mulțumi să-și privească mândru ceasul adus din Cehoslovacia, se caută de prisos prin buzunare, apoi privi în direcția din care tocmai venise cu barca.
- Dumneata de ce nu bei niciodată cu ei? insistă copilul. De ce...
- Ei beau de supărare, eu beau de bucurie, îi răspunse scurt gospodin Prvanov, tăindu-i elanul. Apoi adăugă: dacă ar bea și ei de plăcere, așa cum fac eu, n-aș avea nimic împotrivă să-mi împart rachiul cu ei.
...mai târziu, chiar înainte de plecare, copilul făcu în așa fel încât să rămână din nou, doar cu gospodin Prvanov. Își dorea să afle răspunsul până la capăt:
- Gospodin Prvanov, dumneata ai băut vreodată de supărare?
Pescarul își aprinse țigara. Se așezase deja pe naveta de bere galbenă, prăfuită și decolorată, pe care scria pompos, cu litere meșteșugite, „bere Rahova”. Așa că nu mai avea scăpare, gândea copilul, nu se putea ridica imediat, ar fi fost un gest nepotrivit. Deci era obligat să răspundă - iar copilului mai-mai că-i venea să-și frece palmele una de alta, de bucurie. Trebuia să vină un răspuns, era obligat să-l dea.
- Drac mic ce ești, spuse gospodin Prvanov, nu te lași deloc. Cu cine semeni, mă, cu tac-tu sau cu mă-ta, de ești așa încăpățânat?
- Cu tata, zâmbi copilul. De la el mi se trage... hmm, comportamentul ăsta.
Gospodin Prvanov făcu o pauză de câteva secunde, plescăi de câteva ori ca să-și dreagă limba, apoi începu să vorbească:
- Înainte beam și eu de supărare. Eram tânăr și sărac, mă certasem cu oamenii, unii îmi făcuseră rău, aveam multe datorii; cel mai tare mă ardea la inimă greșeala pe care o făcusem față de muierea pe care o lăsasem ca prostul la Sofia, s-o ia altul de nevastă, când ar fi trebuit s-o iau eu la momentul potrivit. Era prea educată pentru mine, eu am doar patru clase. Oricum, adăugă el după ce scuipă cu năduf înspre Dunăre, n-ar fi ieșit nimic cu ea, m-ar fi lăsat după un an sau doi, ori poate chiar mai devreme de atât...
Cu timpul, durerea aia începuse să se vadă în toate lucrurile din jur: mă gândeam întristat că peștii n-au niciodată liniște: dacă nu-i iau păsările din cer, îi luăm noi cu plasele de pe fundul apei. Nouă ni se pare normal să facem asta, păsărilor la fel, numai că peștilor sigur nu le place - au și ei copii de crescut, au o viață întreagă de trăit în apă. Gândind așa, începusem să văd durere peste tot, să văd răutate și supărare oriunde îmi puneam ochii.
Într-o seară, când mă durea tare sufletul, mă rugam. și, dintr-o dată, mi-a venit ideea să-l întreb pe Dumnezeu despre durerea mea. I-am spus: Doamne, de ce ai făcut tu o lume așa de frumoasă, cu ape, cu munți, cu flori, cu plante și cu animale, dar le-ai făcut pe toate să se mănânce între ele, să se bată, să-și scoată ochii și să se omoare?
Şi Dumnezeu, auzindu-mi întrebarea, întâi s-a gândit și el, apoi mi-a răspuns. Mi-a spus așa: Vasili, nu te mai amărî, atâta am putut să fac. Tu poți să le faci pe toate bine?
M-am gândit apoi la ce mi-a spus Dumnezeu, m-am gândit zi de zi, și până la urmă l-am iertat. și de atunci, din ziua în care l-am iertat, nu mai beau de supărare. Hai, drac mic, ridică-te de pe piatra aia și fugi acasă, că iar începe tac-tu să te caute prin port.
Alexei Dubrovnic
Își pusese ceasul să sune la 4:00, ca de obicei. Îl lăsă să-și facă treaba lui precisă, de câteva ori, apoi se ridică în capul oaselor și apăsă ferm butonul roșu cu arătătorul, să strunească deșteptătorul. Chiar în seara precedentă, se hotărâse să renunțe la aceeași alarmă care îl întâmpina de câțiva ani buni de zile, așa că își potrivise meșterește un post oarecare de radio, să-l salute.
Așteptarea orei de trezire era demult o povară. Gândurile zornăiau bolnăvicios în minte, unul după altul: se gândea la gerul uscat de afară, la cum zornăie tabla albastră de pe tarabele din piață, când suflă viscolul, la întâlnirea ce urma să se producă, revederea cu Eva, în stația lui 41, ceaiul cald de după, băut în grabă la cantină. Ceasul începu să sune. Alexei Dubrovnic încercă mișcarea cu ridicatul în capul oaselor, numai că nu reuși cu niciun chip să se urnească din loc. Radioul spunea cuvinte într-o limbă necunoscută, sunete disparate, fără nicio legătură între ele - tonalități ridicate sau joase, fără noimă, ca un colaj făcut din resturi fără absolut nicio legătură între ele, nici măcar de textură, culoare sau formă, micșorau spațiul destinat aerului din cameră. Obosit într-un final să depună atâta efort pentru a se ridica, Alexei Dubrovnic își lăsă corpul să alunece pe spate, dorindu-și enorm ca în cădere să întâlnească perna. Întâlnirea cu perna nu s-a produs așa cum și-ar fi dorit el, dar, în schimb, deschise ochii și se văzu stând în picioare, pe holul universității, îmbrăcat la costum bej, cu cravată în dungi, monoclul la arcadă, ochii pironiți pe ceas - și minune, ceasul își rotea limba invers, de la apus către răsărit, iar cuvintele de la radio veneau în cascadă. Printr-un efort cu totul special, Alexei Dubrovnic notă pe o bucată de hârtie, literă cu literă, vorbele din difuzor: „irotatlucsa igard, ataenimid anub”. și se trezi.
Iarna, în drum spre Hulubești
- Într-o seară, acum vreo doi ani, tot prin perioada asta, chiar înainte de Crăciun, își începu Dobrin povestea, veneam de la București, cu Dacia. Bătea viscolul din toate părțile și era târziu, cred că trecuse de mult de zece. Când făcui dreapta, la primărie, cu gând s-o iau spre Hulubești, chiar înainte să ajung la pădure, văd că-mi face cu mâna o femeie, s-o iau în dacie. Am tras pe dreapta și i-am deschis ușa să urce lângă mine, că în spate băgasem o prelată luată din depozit, de la Stama. Acuma, eu am văzut că femeia s-a codit să urce lângă mine, așa că i-am spus:
- Doamnă, am în spate o prelată murdară și oricum nu aveți loc, poftiți în față.
S-a urcat în mașină și-am plecat. Femeia, să zic eu, la vreo treizeci de ani, aranjată, la locul ei, a început să-mi povestească cum a rămas microbuzul în pană și cum din cauza asta a fost nevoită să aștepte s-o ia cineva. Că a încercat s-o sune pe soră-sa de câteva ori și că n-a răspuns. Știți și voi cum era drumul spre Hulubești, până să toarne ăștia asfaltul, anul trecut: plin de hârtoape, plouase și era polei, aveam și cauciucurile cam tocite, trebuia să fiu atent să nu dau cu mașina în șanț. Mă gândeam la ale mele, eram cu mintea la arzătorul pe care i-l dăduse nevastă-mea unui vecin și pe care ăla nu mi-l mai adusese înapoi. Aveam de tăiat porcul și îmi trebuia...
La început n-am luat în seamă gestul, dar după o vreme am observat că femeia își tot trăgea în jos de fustă, să-și acopere genunchii - fusta oricum era lungă, dar trăgea de ea s-o întindă. O dată, de două ori, de trei ori, n-am spus nimic. La Hulubești, la troiță, mi-a cerut s-o las pe dreapta:
- Am o soră, stă chiar aici, lângă școală. Poate o cunoașteți, o cheamă Nicoleta, Penciu Nicoleta. O știți? E cu patru ani mai mare decât mine.
Nu prea îmi ardea de vorbit, dar mi-am adunat curajul până la urmă:
- Doamnă, v-aș întreba ceva, dar mi-e teamă că vă supărați pe mine, i-am spus.
- Cum să mă supăr, m-ați adus pe viscolul ăsta, chiar nu știu cum să vă mulțu...
- Ați avut impresia că vreau să vă fut?
A rămas blocată. Nu știa ce să răspundă. După câteva clipe, a devenit indignată:
- Poftim? Cum de vă...
- Doamnă, am cumva figură de violator? Că dacă n-am, mă întreb cum mama dracului de n-ați rămas în chiloți, tot trăgând de fusta aia în jos.
I-am deschis portiera. N-a spus nici măcar „bună seara”, a plecat în grabă, trăgându-și, iarăși, de câteva ori, fusta în jos. și de atunci, uite că mă feresc să mai iau femei cu mașina, mai ales dacă sunt singure.
Despre încredere
Era pe sfârșit de octombrie, dăduse deja prima brumă. Ca în fiecare an, pe vremea asta, ne aflam la tăiat de coceni, după culesul porumbului, împreună cu Maestrul. Venisem dis-de-dimineață, de la ora patru, și cu mândrie spun că reușisem să tăiem o suprafață considerabilă. Prin lanul de porumb înmuiat de brumă, se vedea acum o cărare lată cât să încapă o căruță - asta era și dorința noastră, să facem spațiu suficient cât să putem încărca snopii. Dăduse soarele și zâmbeam la atingerea razelor calde, adevărată magie pe final de toamnă, când, în depărtare, se zări silueta unui om.
- Vine la noi, spuse Maestrul, punându-și mâna, căuș, la ochi. Hai, repede, închide ochii și spune-mi ce vezi. Nu te folosi de culori ca data trecută, citește în vibrații.
- Centrul doi, am răspuns după câteva secunde, fiind destul de sigur de ceea ce „citisem”.
- Și?
- Și trei. De fapt, centrul trei își trage energia din cel de-al doilea.
- E corect. Acum ia o pauză, să vedem ce vrea de la noi.
Cât timp ''citisem'' vibrațiile din subtil, nici nu simțisem scurgerea timpului. Avusesem impresia că totul a durat câteva secunde, însă omul se afla deja la câțiva metri de noi.
- Bună ziua, spuse acesta.
Maestrul răspunse la salut dând ușor din cap.
- Vreau să vorbesc cu dumneavoastră. Sunt foarte supărat, nici nu știu cum să...
- Așezați-vă jos, spuse Maestrul. Luați un pahar cu apă, nu vă grăbiți.
Știam că Maestrul îl ia cu binișorul tocmai pentru ca eu să pot observa. Omul nostru avea undeva la patruzeci de ani, ușor supraponderal, bine îmbrăcat, aranjat, curat, inteligent.
- Maestre, sunt foarte supărat, și ți-o spun pe șleau: m-a înșelat soția și nu știu ce să mai fac. Nu mai am direcție, nu știu cum să mai trăiesc. Am plecat de acasă, am doi copii cu ea... nu mai am încredere în nimeni, am avut încredere în ea și iată ce s-a întâmplat. N-o să mai am niciodată încredere în cineva.
Maestrul tăia în continuare la coceni și nu spunea nimic. Aștepta, parcă, să vadă ce urmează, dar omul, dintr-un anumit motiv pur și simplu nu mai vorbea.
- Ai o țigară? întrebă Maestrul.
- Îmm, da, sigur, făcu omul, cum să nu... și-i întinse pachetul.
Maestrul nu fuma, niciodată nu-l văzusem fumând. și nu numai că nu fuma, dar era cu totul împotriva fumatului, cu ani în urmă, când mă mutasem la el, îmi impusese să nu mai fumez. Aceasta fusese cerința ca să pot locui cu el, cerință pe care o acceptasem, deși nu-mi fusese deloc ușor. Mi se părea ciudată dorința lui de a-și aprinde o țigară.
- Ce deștept trebuie să te crezi tu, spuse Maestrul trăgând cu sete, când acorzi încredere oamenilor și o retragi după cum ai chef... ai impresia că lumii îi pasă câtă încredere ai tu în ea? Mă întreb cât valorează încrederea ta dacă îți permiți să te joci cu ea așa cum se joacă un copil cu jucăriile.
- Nu înțeleg, făcu omul, am auzit că dumneata ești un om înțelept, de-asta am venit să discutăm.
- Ce e de discutat? Încrederea ta ar trebui să aibă valoare pentru tine, nu pentru alții. În inconștiența ta, ai impresia că dacă nu ai încredere în ceilalți vei fi scutit de suferință și că le vei arăta tu lor. Nu este așa, când ai încredere în ceilalți, măcar ai două variante: cea în care poți să suferi și cea în care totul este bine. Dacă nu ai încredere în nimeni, ai o singură variantă, și anume să suferi. Gândește-te măcar la profit, de ce alegi varianta care nu-ți oferă nicio perspectivă?
- Bine, dar ea m-a...
- Mergi acasă la copii și vino peste o lună, după ce te mai liniștești. Vorbim atunci.
Maestrul reîncepu să taie cocenii cu secera. Omul își luă geanta, mormăi un '' bună ziua'' și își luă tălpășița. Când silueta acestuia se contopi cu linia orizontului, Maestrul se întoarse către mine:
- Cum e?
- Oprirea energiei pervertite pe centrul trei, deblocare și curățare pe centrul doi, alimentare cu energie a centrului șase.
Maestrul zâmbi.
- Ai uitat de lucrarea făcută pe centrul patru, prietene. Am obosit puțin. Haide să mâncăm!
Amintire
În graba ta, pe care, vai, o cunoaștem atât de bine cu toții, fac pariu că nici n-ai observat, atunci, cum am oprit scurgerea timpului, momindu-l să se verse cu tot cu trecut, cu prezent și cu viitor, în ochii tăi. Scena era așa: un pat plin de praf, scos la reparat, așezat pe folie, sub nuc, vara gata să se termine, mâinile tale albe și frânte de griji care acum te fac să zâmbești. Am căscat atunci sufletul ca să pot fotografia momentul și să-l adaug în albumul eternității mele limitate. Să mor, exact așa a fost!