Iluzia deșteptăciunii - ca soluție la problemele existente

Noi avem impresia că, dacă avem o problemă, o putem rezolva dacă suntem suficient de deștepți.

Cam asta este ideea generală a omului, în legătură cu problemele cu care se confruntă. Noi ne închipuim că nu suntem suficient de deștepți și că de-aia nu putem să rezolvăm o problemă personală (aici nu ne referim la probleme de-astea din viața de zi cu zi, cu serviciul sau mai știu eu care, ci la probleme de comportament, probleme psihologice și așa mai departe). Este o idee falsă, pentru că deșteptăciunea ține de exersarea minții și de eficiența activității mentale pe o anumită problemă.

Aici facem noi confuzia, fiindcă rezolvarea unei probleme, autentice, a fiecăruia nu se poate face doar printr-o analiză rigidă a problemei. Problema respectivă întotdeauna are rădăcini și ramificații prin alte zone. Nu este ceva, nu este doar rezultatul unei concluzii greșite la care ai ajuns cândva și corectezi concluzia aia, sau concluzia și ipoteza, și ai rezolvat problema.

Problema în sine are implicații pe mai multe planuri. Or, deșteptăciunea funcționează pe un singur plan. Deșteptăciunea, dacă nu este combinată cu inteligența, creează mai mult haos. Ea trebuie căptușită bine cu inteligență; și inteligența funcționează pe mai mute planuri, inclusiv ca inteligență afectivă, empatie; doar așa putem să rezolvăm problemele.


Despre iluzia faptului că poți deține obiecte

Noi chiar ne închipuim că putem deține obiecte. Noi nu ne deținem nici măcar pe noi înșine. Noi nu ne deținem pe noi înșine. E și asta o iluzie, avem impresia că noi suntem ai noștri pentru că lumea, în general, acceptă treaba asta și ni se spune, „Da, tu ești al tău și ai grijă de tine!” Dar este adevărat că tu ești al tău? Cine ești tu? Tu, ca esență nu poți să deții ceva. Și... cum ai putea să deții ceva biologic de pe planeta asta? Hai să fim serioși. Chiar și fiind vorba despre tine. Dar să ai impresia ca poți să deții obiecte? Nu ai cum să deții obiecte. Acest pix este o structură formată din tot felul de substanțe de pe planeta asta. Ele sunt aranjate în forma asta și aranjarea asta, în forma asta, dă posibilitatea existenței unui obiect cu care eu scriu, să zicem. Dar pot eu să dețin acest obiect? Pot eu să-l dețin? N-am cum să-l dețin.

Ce înseamnă că îl dețin?

Atunci când spunem despre un obiect că îl deținem, de fapt, noi ne referim la o convenție cu cei din jurul nostru; am convenit cu toții să spunem că mașina asta este a mea, casa asta este a mea și, ca să întărim treaba asta, semnăm niște hârtii. Tare deștepți suntem! Semnăm niște hârtii în care spunem, la modul serios, „Această mașină este a lui Popescu”. Cine o fi Popescu - stau și mă întreb - că e și aici o discuție. „Popescu” ce este? Este o denumire care ți-a fost dată, un nume, cineva a ales numele ăla pentru tine; și sunt atât de mulți Popescu până la urmă! Și tu iei hârtia aia mai departe și te mândrești cu ea și spui: „Uite, hârtia asta demonstrează că mașina asta este a mea!”.

E doar o convenție și știm că, în decursul istoriei, convențiile astea s-au modificat, oamenii au mai considerat și alte convenții ca fiind sigure dar s-a demonstrat contrariul, la modul că: „Ce era până astăzi important?” „Să ai bani.” „Da. Păi, nu mai au valoare. De mâine, se fac alți bani” și… înțelegeți ce spun. E doar o convenție.


Despre iluzia că poți deținde o altă ființă umană

Aceasta este o iluzie comună și pe ea se bazează căsătoriile și relațiile de cuplu

Noi ne închipuim că o ființă umană poate să fie a noastră

Și pentru asta s-au inventat și ritualuri stupide, mergem undeva într-o clădire cu turnulețe, ne punem o coroniță pe cap, țopăim unii în jurul celorlalți și spunem „Isaiia dănțuiește” și nu știu ce, ca să pară toată chestia asta mai reală. Dar, în realitate, omul știe că el nu poate să dețină nimic și tocmai de aceea noi facem tot felul de ritualuri. Și sunt anumite popoare la care ritualul căsătoriei este spre sumbru, adică, nu știu, i se rupe un picior femeii sau i se pune nu știu ce inel în jurul gâtului care o sugrumă pe aia și o... nu știu ce, ca să se vadă că e căsătorită. Adică, oamenii trebuie să-și dea cumva importanță și, deși ei știu că de aici vine frica faptului că nu pot deține pe cineva, ei trebuie să facă tot felul de ritualuri și tot felul de lucruri stupide, ca să pară că dețin acea ființă umană, și-apoi: „...Ar mai fi stat să-i rup piciorul dacă nu era a mea? E clar, i-am rupt piciorul, e a mea, e fără un picior”.

Chiar și cuplul în sine este tot un lucru iluzoriu. Ideea că faci parte dintr-un cuplu este pur și simplu o convenție. Cei doi aleg să locuiască împreună, să trăiască împreună, fiindcă omul este o ființă socială. Dar cuplul în sine, așa cum îl percepem noi când suntem luați de evenimente, cuplul, cuplu ca entitate, nu există. Aici vă rog să fiți atenți.

La un moment dat, mi s-a întâmplat ceva chiar haios: eram cu soția mea, plecați undeva, la munte, și erau pe acolo mai multe persoane, mai mute cupluri, să zicem, și m-a distrat foarte tare că una dintre femeile de acolo, în vârstă, așa, o băbuță, vorbea despre ea și despre soțul ei ca despre „familia nu-știu-cum”, adică ei așa își spuneau, și zicea: „Unde este familia nu-știu-care?” când întreba despre cineva.

Ideea asta de familie este o noțiune, e utilă, într-adevăr, e utilă pentru creșterea copiilor, este utilă pentru tot felul de lucruri, dar familia, în sine, este o convenție. Să ajungi să nu mai strigi persoanele și să strigi: „Dar familia Popescu unde este?” arată totuși un grad de iluzionare, puternic, al omului respectiv.


Iluzia că poți avea un copil

Noi ne dorim să avem un copil, copiii nu își doresc să fie ai cuiva. Știm treaba asta de când eram noi mici. Tu nu ai o dorință să fii al cuiva. Tu, fiind copil, îți dorești să fii independent. Părinții își doresc ca copiii să le aparțină și unii ajung la tot felul de lucruri cretine, încep să își controleze copiii în fel și chip, nu-i lasă să respire, nu-i lasă să facă lucruri ca să se dezvolte, nu-i lasă să facă lucruri normale nu lucruri anormale; este normal să oprești un copil să facă ceva rău sau un lucru care îi poate face lui rău, dar unii pătrund peste viața copilului și nu-i dau spațiul necesar ca să se dezvolte.

Aici femeile trebuie să fie foarte atente, că ele sunt foarte iluzionate cu treaba asta, că pot deține un copil și că acel copil este al lor. Am auzit de foarte multe ori expresia „Pentru mine, Ionel al meu va fi totdeauna un copil”. Numai că Ionel al ei are deja la rândul lui trei copii și bate către 50 de ani, deci nu are cum să mai fie copil, dar, pentru ea, „totdeauna va fi un copil”. Este o iluzie. Omul ăla nu mai e de mult copil. Și ideal ar fi să-i spui: „Cucoană, du-te, spală-te cu apă rece pe ochi și uită-te la fii-tu; uite, are barba până la burtă. N-are cum să fie copil, nu mai e copilul tău demult, copilul tău a crescut, nu mai este copil”. Dar ea crede în continuare că el este un copil.


Iluzia că fericirea se poate obține prin sex

Sexul ăla total, sexul cu „S mare”, în capul nostru, al bărbaților, în special, aduce fericirea totală. Numai că eu am să va întreb, la modul cinstit, dacă ați cunoscut vreodată pe cineva fericit. O să vedeți că nu puteți să indicați un om fericit. Pentru că ideea noastră despre fericire este greșită, nu pentru că…

Adică ați văzut pe cineva care își dorește să vadă pe cineva zburând? Nu, pentru că știm din start că un om nu poate să zboare. Ideea noastră, cum că omul trebuie să fie fericit, este greșită. Noțiunea noastră de fericire este greșită. De-aia nici nu cunoaștem un om fericit, pentru că este la fel de greșită ideea noastră despre fericire ca aia că omul ar trebui să poată să zboare. Pentru fiică-mea e ok, ea întreabă: „Da' de ce nu pot și eu să zbor? Vreau și eu să mă ridic în aer!”. Ea nu știe.

La fel, noi spunem: „Ar trebui să fim fericiți”. Trebuie să punem serios sub semnul întrebării ideea noastră despre fericire. Ceva probabil că este greșit, din moment ce noi nu cunoaștem nici un om fericit, în forma în care considerăm noi că trebuie să existe fericirea.


O altă iluzie comună - apartenenței la o anumită religie care îți oferă soluții totale

Cum se spune la noi? S-a născut, este ortodox prin naștere. Ortodoxia e o formă religioasă pe care poți să o adopți sau nu, ca și catolicismul, ca și orice altceva, budismul, sau mai știu eu ce.

Noi, pentru că ne dorim să etichetăm, și sunt în spate interese foarte puternice, ne place să punem etichete pe tot ce prindem, și e un lucru urât, punem etichete pe copii. Punem etichete pe copii și spunem: „Acesta este un creștin”. Nu, acela este un copil, nu este un creștin. Creștin poate să fie mai târziu, când își dorește el să fie creștin.

Dar șmecheria cum funcționează? Religiile, în general, spun că îți oferă soluții totale pentru problemele pe care le ai, totale, la obiect și perfecte. O religie, ca să prindă la mase, trebuie să ofere așa: nemurire, fericire, îndestulare... și ar mai fi vreo câteva lucruri de genul asta. Atunci omul zice: „Da, e buna religia asta”.

E la modul: „Voi ortodocșii ce dați?” „Dăm fericire, nemurire, recompense și... cu îndestularea mai prost”. Vin după aia adventiștii. „Voi ce oferiți? Noi oferim, în primul rând, îndestulare. Nemurirea, dacă munciți și voi și... nu mai știu ce”. Așa funcționează toate.

Problema, și iluzia, unde apare: nu este o greșeală să urmezi o anumită religie, o anumită cale spirituală care simți că ți se potrivește. Dar este greșit să crezi că o anumită religie îți poate oferi toate soluțiile și să trăiești așa, frumos, ca un îngeraș, considerând că da, această religie la care ai aderat, dacă îți plătești cotizația, te va duce exact unde trebuie.

Este o iluzie și sunt oameni, am cunoscut oameni, evident, nu foarte inteligenți, care considerau că dacă au îmbrățișat religia ortodoxă, gata, ajung să se mântuiască, ajung în rai și... asta este: „După ce mor, e clar, tu, care nu ești ortodox ca mine, nu o să ajungi în rai, dar mă rog pentru tine că eu sunt un creștin bun și eu o să ajung în rai și o să mă rog și de acolo pentru tine”. E foarte sigur de chestia asta.

Ca să poți să poți să fii sigur de treaba asta trebuie să fii un pic tâmpit, trebuie să-ți tâmpești niște zone inteligente ale ființei, că altfel n-ai putea să crezi total, așa, și cu ochii închiși sau să crezi că nu-știu-ce organizație sau nu-știu-ce sectă religioasă, indiferent cât de cunoscută sau mai puțin cunoscută este, că există și această fascinație, pentru mai puțin cunoscut, că eu mă simt o ființă specială, trebuie să-mi aleg o religie specială. Religia mea este formată din patru cuburi și două cercuri și este o religie abstractă nu este ca religia ta, care este ușor de înțeles, și toată lumea a aderat la ea, și pentru că eu sunt o ființă specială, trebuie să fac parte din religia asta deosebită, la care nu aderă foarte mulți. Este o iluzie. Iluzia nemuririi, iluzia faptului că vei ajunge sigur în rai.


Iluzia faptului că gândurile ne aparțin

Noi avem impresia că gândurile pe care le gândim sunt ale noastre. Nu. Gândurile care intră la noi în cap nu sunt ale noastre, în mod normal. Ele devin ale noastre, să zicem.

Ființa reușește să devină capabilă să producă gânduri în momentul în care este trează. Doar atunci gândurile ne aparțin. Sau în momentele de trezire. În rest, gândurile intră printr-un port și ies pe portul celălalt. Suntem ca niște mașinuțe, conectate în rețea, prin care trec gânduri de nu-se-știe-unde. Știu că sună ciudat, dar, în mod normal, ar trebui să ai capacitatea să-ți creezi tu gânduri; însă tu n-o să poți aproape niciodată să-ți creezi propriile gânduri; vei vedea că gândurile tale au mai fost spuse, scrise, de zeci de mii de alți oameni.

Abia în momentul în care te trezești, vei putea să construiești primul gând care nu vine din rețeaua de gânduri.

Vreau să mai spun un singur lucru referitor la minte. Și anume că noi considerăm, în general, mintea ca fiind un obiect. Noi spunem: „mintea mea” - și ne referim la „mintea mea” ca la „mâna mea” sau ca la „piciorul meu”. Vă atrag atenția că mintea nu este un obiect, ci este o activitate. Este activitatea de a gândi. Când nu mai gândim, sau când se oprește fluxul de gânduri, mintea nu mai există. Deci mintea nu este ca piciorul, mintea este ca mersul.

Așa că, atunci când cineva se așează jos, noi nu-l întrebăm niciodată: „Ce-ai făcut cu mersul ăla, pe unde l-ai lăsat? E pe lângă tine, unde e? Că... mergeai mai devreme. Ce face mersul tău, unde este? Dă-mi-l puțin, că am o treabă cu el!”

E greșit când spunem „mintea mea”. Mintea mea e activitate mentală, e ca mersul. Dacă mă încordez, atunci pot să spun că apare mintea, dar, dacă nu mă mai încordez, mintea nu mai există. Mintea, ca obiect, nu există. Ea este o activitate mentală.

De aceea, există meditații, despre care au vorbit foarte mult orientalii, prin care noi conștientizăm activitatea mentală, traficul din minte, îl constatăm și facem separarea de ideea cum că mintea ar fi o entitate de sine stătătoare. Și, ca meditație, puteți să faceți lucrul asta, să observați…

Uite, puteți să faceți în felul următor: mergeți, mai întâi, într-un loc unde circulă foarte multe mașini. Vă așezați pe băncuță și observați mașinile care trec. Încercați și o să vedeți că vă va fi destul de greu să nu denumiți mașinile : „A, uite, ăsta este un BMW; a, uite, ăsta este un nu-știu-ce; a, uite, asta este roșie; a, uite și blonda din mașina roșie!”.

Încercați să vedeți doar mașinile. Eventual, vă depărtați la o distanță suficient de mare, astfel încât să nu sesizați forma mașinilor, să observați doar mașinile, cum trec în toate direcțiile.

Apoi aplicați aceeași metodă pentru minte și gândurile noastre și o să vedeți cum gândurile intră, trec, exact cum trec mașinile respective, și când o să puteți să observați fondul, pe care acele gânduri se manifestă, acela va fi primul vostru semn de trezire: când observați strada și nu mașinile.

Noi suntem foarte atenți să vedem ce tip de mașini trec, ce tip de gânduri sunt, și începem să ne facem griji în legătură cu gândurile: „Da' de ce am gândit așa ceva, da' de ce am vrut, da' ce-o însemna gândul ăsta, da' ce aș putea să schimb…” și de aici dăm într-o grămadă de lucruri complet inutile. Acest gen de meditație este foarte folositor și foarte puternic, pentru că atinge direct în mijlocul problemei. Dacă putem să observam gândurile, ca forme, exact cum sunt mașinile pe o stradă, și putem să vedem fondul pe care acele gânduri se declanșează... exact asta este trezirea despre care vorbim. Și, în momentul în care v-ați trezit, puteți să practicați Jocul Realității, așa cum este el prezentat.


Iluzia faptului că vei trăi veșnic și că moartea li se întâmplă numai altora

Poate că unii dintre noi nici nu au văzut oameni care au murit sau oameni morți, dar majoritatea oamenilor au văzut. Însă, moartea celor din jur nu devine niciodată (sau devine, dar foarte rar) moartea ta – ca, văzându-l pe cel de lângă tine cum moare, să simți în clipa aia fiorul morții și să știi că tu urmezi.

Până la urmă, moartea este o chestiune care ține de timp, deci nu e ceva probabil. Moartea este o chestiune sigură, care ține de timp.

Noi avem impresia că, dacă cineva mai are trei luni de trăit, este într-o situație diferită de a noastră. Da, cantitativ vorbind. Noi îl compătimim pe ăla care mai are trei luni de trăit.

Da, dar și tu mai ai treizeci și doi de ani și patru zile de trăit. Și diferența care este? De... treizeci și unu de ani și patru zile. Dar, ca esență, lucrurile stau la fel. Tu ești ăla care urmează să moară peste trei luni, dar tu numeri altfel timpul.

S-ar putea să-ți dea cineva o ciupercă din aia halucinogenă și să numeri timpul diferit, să te consideri foarte fericit, aproape nemuritor, să ai impresia că nu ți se va mai întâmpla nimic. Problema este exact asta, tu ești exact în situația acelui om, care moare peste trei luni, doar că tu, în loc de trei luni, mai ai treizeci de luni de trăit, sau patruzeci de luni, sau o sută de luni sau o mie de luni. Dar moartea ți se va întâmpla, exact ca ăluia, și vei ajunge, la un moment dat, să ai, ca și el, trei luni până mori.

Mulți oameni zic: „Dac-aș mai fi eu tânăr, ca tine, ce bine ar fi!” și dacă îi spui omului: „Da, dar ai fost tânăr ca mine; tu ai fost tânăr ca mine, nu știu de ce te plângi! Ai fost tânăr exact ca mine, ai avut viața ta. De ce îmi reproșezi mie faptul ca sunt tânăr? Eu n-am mai fost tânăr ca tine. Tu ai mai fost tânăr ca mine și ți-ai trăit viața prost, și acum, tu îmi spui mie că, dacă ai mai fi tânăr ca mine... Ai fost tânăr ca mine! Mai bine vezi că, în timp ce îți plângi de milă, nu mai ești tânăr ca mine, vezi că ești bătrân și nu-ți trăiești viața. Așa cum erai tânăr și nu erai atent la ea, acuma ești bătrân – și ar trebui să-ți trăiești bătrânețea, că altfel, când o să mori, o să plângi că... «Vai, dacă aș mai fi eu bătrân, la pensie, ce bine ar fi!»”.

Aici vă rog să fiți foarte atenți, că este o problemă comună, foarte mulți se lovesc de ea, și, dacă înțelegeți cum se poate lucra cu treaba asta, s-ar putea să scăpați de o grămadă de probleme pe care le aveți.


Iluzia faptului că lucrurile se vor aranja vreodată și, mai mult decât atât, iluzia faptului că atunci când lucrurile se vor așeza, vei fi fericit

Noi avem o gândire liniara. Zicem așa: avem lucrurile dezordonate. Ca să fie totul bine, le aranjez și, după ce le aranjez, mă relaxez și am terminat. Cam așa gândim și cu problemele personale. Am problema aia, problema aia și problema aia. După ce le voi aranja pe astea, o să mă liniștesc și o să mă simt bine, o să fie totul în regulă. Este o mare greșeală să gândim așa, fiindcă problemele nu se rezolva niciodată în totalitate.

Problemele nu se rezolvă niciodată în totalitate și niciodată - toate. Atâta timp cât trăiești, nu există moment să nu fie ceva obligatoriu de făcut.

Noi, de multe ori, ne impunem sau ne spunem: „Nu, să nu fiu liniștit acum, să nu fiu fericit acum, că dacă devin liniștit și fericit acum, eu o să devin delăsător și n-o să mai rezolv problemele astea. Ele trebuie neapărat rezolvate și, dacă nu le rezolv acuma, n-o să mai am când să le rezolv și, dacă nu le rezolv pe astea nu am, deci, dreptul să fiu fericit”.

Și, pe măsură ce rezolvăm... punctul doi din astea patru, mai apar încă opt puncte de rezolvat - c-așa e viața făcută. Și atunci, zicem: „A, îngrozitor, au mai apărut încă patru, încă șase, puncte de rezolvat. Bine. Să-mi strâng energia și să le rezolv și pe astea șase, sau câte sunt, și, după aia, voi sta liniștit și relaxat și o să fie totul bine”. Și, după ce ajungi la punctul șase, se mai adaugă patru... și așa mai departe. E ca la Tetris, când vin pătrățele din alea în continuare.

Ce vreau să vă spun cu treaba asta: eu nu sunt de acord cu viziunea aia creștină, cum că să așteptam să ne îmbrace Dumnezeu ca pe crini.

Sunt de părere că omul trebuie să-și pregătească, din timp, unele lucruri, să știe că vine iarna, vine vâjul, și să-și ia lemne de foc, dar, totodată, este bine să conștientizăm, la modul profund, acest lucru, și anume că: niciodată n-o să putem să rezolvam toate problemele pe care le avem. Nimeni, pe lumea asta, nu are toate problemele rezolvate. Relaxarea omului înțelept vine tocmai din înțelegerea acestui lucru.

Rețineți, nu este vorba nici despre lașitate sau amânare, așa cum face omul slab, nici de abordarea eroului, care vrea să se lupte cu balaurii și să rezolve tot, să-i taie capul balaurului și, după aia, să o ia pe Ileana-Cosânzeana de soție și să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți. Nu există trăitul fericit până la adânci bătrâneți cu Ileana-Cosânzeana. După ce tai balaurul, mai iese unul; după aia, când să te căsătorești cu Ileana, n-ai bani să faci nunta și așa mai departe, vor fi în continuare...

Și, atunci, simpla conștientizare a acestui lucru, dar, cum să zic, echilibrată și fără să o luăm în tragic, ne poate da o cheie către relaxare, știind că probleme vor fi întotdeauna, se vor aduna și vor trebui făcute în continuare, ne putem permite un moment de relaxare.

Chiar nu e un lucru foarte grav, dacă nu facem totul să fie la zi și să fie perfect. Chiar nu e o problemă dacă o mai dăm în bară, dacă avem limitări - toți oamenii au limitări, nu este nimeni perfect. Ideea de perfecțiune, în sine, este una eronată. Sunt momente când trebuie să lăsăm lucrurile așa cum sunt, până ne recuperăm forțele și, apoi, să abordăm problema cu seriozitate.


Iluzia faptului că ești unic și că ești o ființă deosebită

Spuneam aseară că fiecare om se consideră o ființă deosebită. Cineva parcă îi șoptește la ureche, încă de când se naște, că e o ființă deosebită.

Pe lângă faptul că noi avem impresia că doar ceilalți mor și că doar celorlalți li se pot întâmpla nenorociri, iar noi vom fi feriți, toți credem chestia asta (și multi dintre noi ne-o luăm, crezând că noi vom fi feriți) : că doar ceilalți merită să aibă probleme și noi nu merităm. Dar nu știm să spunem, sau să indicam exact, de ce suntem noi niște ființe deosebite.

Dacă vine cineva și-ți cere să așterni pe hârtie zece motive pentru care tu ești o ființă deosebită, o să-ți vină greu. Va fi greu să tragi o linie și să spui de ce ești o ființă deosebită de ceilalți, că acei ceilalți trebuie să nu aibă acele calități, că, altfel, nu mai ești o ființă deosebită, ești o ființă asemănătoare cu celelalte.

Aici este important să conștientizăm că pământul este plin de ființe deosebite, ca și tine. Și, chiar dacă inițial doare constatarea acestui lucru, ulterior vei putea folosi abordarea asta ca pe o rampă de lansare și tocmai ca pe o posibilitate, ca pe o deschidere, față de ceilalți.

În momentul în care îți dai seama că tu nu ești o ființă deosebită, doare. Dar, când vei înțelege că, de fapt, și tu, dar și ceilalți, sunt niște ființe deosebite, abia atunci poți să pui în valoare calitățile celui de lângă tine.

Calea către comunicare este exact asta: înțelegerea faptului că cel de lângă tine are calitățile lui și, chiar dacă este mai slab decât tine pe un anumit domeniu, cu siguranță este pe alte domenii mult mai tare decât tine. Așa este frumos, așa e bine să fie. Nu putem să fim, toți, buni pe același domeniu, că ar ieși scântei. Unii sunt buni pe un domeniu, alții - pe un alt domeniu, fiecare are propriul mod de a înțelege lucrurile. Și dacă suntem atenți, s-ar putea să învățăm arta de a asculta. Nu de a asculta de cineva, ci de a asculta la ceea ce spun cei din jur. Oamenii vorbesc unii peste alții, fără să asculte ce spune unul sau ce spune celălalt. Fiecare știe el mai bine și vorbesc ca doua mașini stricate. /

Mai rămân de discutat încă două puncte, după care ne oprim, o să trecem la partea cu întrebările și, apoi, la aplicația practică.


Iluzia că poți face și că tu iei deciziile

Este parțial adevărat, și că poți face și că tu iei într-adevăr deciziile.

Vă dau exemplul cu acel om care se însoară de patru ori cu aceeași femeie. Același tip de femeie. Sunt și cazuri în care se căsătorește cu aceeași femeie. Asta, deja, cu aceeași femeie, este prea pe față.

Să zicem că cineva se căsătorește cu femei diferite, dar toți ceilalți din jur, observă că aceste femei se aseamănă foarte mult. El nu înțelege de ce toate femeile sunt exact ca prima și consideră că „de data asta” a luat o decizie – vrea să se căsătorească, cu o femeie complet diferită de prima, una bună, cu care să-și petreacă tot restul vieții.

Numai că, peste câțiva ani, o să spună: „Băi, mi-am luat o țeapă, era exact ca prima, nu se poate, semăna cu prima. Dar asta, pe care am găsit-o acuma, este complet diferită!”. Și ceilalți vor vedea că ea nu este diferită, este tot la fel.

Mai mult decât atât, noi avem impresia că noi luam deciziile. Doar un om treaz poate să ia niște decizii. Doar un om treaz, rețineți, poate să greșească. Și, aici, o să fac iar o mică paranteză, să vă spun câte ceva.

Mulți m-au întrebat, în decursul timpului dacă legea acțiunii și a reacțiunii funcționează. Am spus: da. Asta înseamnă că dacă fac rău voi păți rău? Da.

„Și, atunci, de ce se întâmplă ca cineva, care a făcut rău, să nu și-o ia sau să nu văd că și-o ia?”

De ce nu și-o ia imediat, așa, instant? Pentru că relația lui cu universul, cu lumea din jurul lui, cu existența, este atât de ruptă de real încât ceea ce el face, atunci, este mecanic – nu el ia deciziile. Așa că, neluând el deciziile, el este pus să facă lucrurile alea urâte, nu știu cum să vă spun... el crede că el le face și toți cei din jurul lui cred că el le face.

Eu am să spun că omul ăla nu se putea abține să nu le facă, era deja croit să facă, știți, ca în bancul ăla cu șarpele, cu cobra și cu broscuța, când cobra a rugat broscuța să o treacă râul și broscuța i-a zis: „Băi, eu te-aș trece râul, că n-am nici o problemă, sunt destul de solidă, pot să te trec, dar îmi e teamă că o să mă muști și o să mor, o să murim înecate amândouă”. „Ei, cum, sunt nebună, cum să te mușc și să murim amândouă înecate? Ar fi stupid, ar însemna să mor eu”. Și broscuța s-a gândit, și-a zis: „Chiar că e stupid, cât de prost să fii, să vrei să mori?!” și a luat-o în spate; pe la jumătatea apei, cobra a mușcat-o de gât pe broscuță. Și broscuța a zis: „Ce faci, nebuno? O să murim amândouă înecate!”. La care, cobra a zis: „Știu, ai dreptate, dar n-am putut să mă abțin”. Era cobră, știa să muște.

Așa și oamenii care fac rău: nu se pot abține.

Ce vreau să înțelegeți, și este foarte important, mai ales, pentru voi, ca jucători, sau ca posibili jucători, este că, în momentul în care vă treziți, veți fi responsabili pentru acțiunile pe care le faceți. Până să vă treziți, acțiunile voastre sunt dictate din altă parte. Ele vă apar vouă ca fiind ale voastre, dar ele nu sunt ale voastre, de-aia nici nu v-o luați foarte rău.

În momentul în care omul s-a trezit, aproape imediat ce face ceva greșit, primește o palmă. Și pe măsură ce se trezește și aprofundează lucrurile, palma vine aproape instantaneu. La un moment dat, doar gândul de a face ceva greșit – se soldează cu o palma trasă direct în plin.

Acum, mulți oameni o să gândească că e mai bine să rămână inconștienți, că pot să facă rău cât vor ei și n-o să și-o ia în nici un fel. Și-o mai iau. Și-o mai iau, adică, de fapt, întotdeauna și-o iau, dar și-o iau pe distanțe mai mari de timp, astfel încât unii trebuie să moară și să renască, ca să și-o ia; pentru că durează mult până ajunge mesajul. Este vorba de comunicarea ta - cu existența.

Tu, fiind foarte rupt de realitate, o să ți-o iei foarte lent și foarte greu, în timp, dar când ți-o iei, ți-o iei rău de tot. Pentru că mai este o lege, care funcționează cam în felul următor: oamenilor care sunt inconștienți, când fac lucruri rele, nu li se întâmplă din prima să primească palma; pentru că nu li se întâmplă să primească palma, prind tupeu și zic: „Lasă că merge, uite nu s-a întâmplat nimic, am făcut-o pe aia, o mai fac și pe următoarea!”, și o fac și pe următoarea, și încă una... până devine un fel de mod de viață - a face lucrurile urât. Și, atunci când li se întâmplă, când se strânge suficient, o ia groaznic, de exemplu, printr-un accident de mașină prin care rămâne paralizat toată viața. Și zice: „Dar cum e posibil să se fi întâmplat așa ceva, da' ce-am făcut?” - uită ce a făcut, nu mai știe, mai știe doar ultimele rele, din ultimul an, nu mai ține minte câte lucruri rele a făcut în ultimii zece ani sau douăzeci de ani și se miră: Cum, eu? Cum am făcut așa ceva, da' ce s-a întâmplat? Cum de mi-am luat-o în felul ăsta? Se adună și iese rău.

Omul care este treaz își ia palmele direct, în momentul în care…frumos, așa, și în plin. Și învață să se miște corect, în direcția în care trebuie. Nu de frica palmelor, ci pentru că înțelege că nu trebuie să facă unele lucruri, pe care e greșit să le facă.

Aici, mai am câteva lucruri de spus despre părerile oamenilor. Am început discuția de ieri tocmai cu asta. Pentru că oamenii nu știu după ce să se ghideze, nu au noțiunea de „bine” și de „rău”, sunt iluzionați, și, cum spuneam în prima parte, nu disting negrul de alb, își trasează niște păreri, ca să aibă, totuși, un ghidaj, în viață. Părerile astea sunt niște idei preconcepute, în principiu, sau șabloane, cum le zicea Gurdjieff, sau tampoane. Tampoanele sunt niște motivații false, pentru unele lucruri greșite pe care le facem.

Vă dau un exemplu pe scurt. De câțiva ani corespondez cu un băiat care are niște probleme, printre care și o problemă de sănătate. În momentul în care eu am insistat să meargă la medic, să-și rezolve problema de sănătate, el, care este un tip care suferă, de un fel de frică de a comunica cu cei din jur și de a părăsi spațiile cu care este obișnuit, mi-a dat un răspuns destul de elaborat, așa, bineînțeles, fals: „Ei, dar cum să mă duc la doctor, dar, ce, doctorii sunt și ei oameni, de ce să am eu încredere că oamenii aia mă vor salva, ei sunt oameni ca oricare, oameni, și eu nu am încredere în oameni, că poate sunt și răi, am văzut eu că doctorii, toți, se uită cu superioritate la pacienți și…”. Mă înțelegeți?

Sunt niște lucruri false, niște explicații false. El n-a spus direct și cinstit: „N-am fost la medic, pentru că mi-e frică să ies din casă, pentru că sunt un fricos și pentru că sunt iresponsabil”.

Dacă spunea așa, era ok. Nu e frumos, dar dacă tu știi că ești iresponsabil și leneș și fricos, asta este! Omul este leneș, fricos și iresponsabil, poate să fie așa, dar el a spus că problema este la doctori. M-ați înțeles? Asta este ideea.

Cum prietenul meu, care nu are gard la poartă, când eu îl întreb când o să-și facă gardul, îmi spune: „N-am avut timp! N-am avut timp, ai văzut și tu cât a fost de muncă, am mers pe la unul și pe la altul, să lucrez, și n-am avut timp să-mi fac gardul ăla”. Și n-are timp de vreo câțiva ani. La un moment dat i-am spus eu: „Hai, mă, că te ajut eu, mai luam un om și îl facem într-o duminică”. Dar nici până în ziua de azi nu…


Iluzia faptului că tu nu vei ajunge bătrân și slab, că nu vei ajunge în situația în care alții să aibă grijă de tine și nu vei mai putea să ai tu grijă de tine

Noi, dacă ne uităm la cei din jur și vedem oameni slabi, bătrâni în principiu, de care au alții grijă, nu ne închipuim că bătrânii aia sunt foști oameni tineri, exact ca noi.

De asemenea, noi, bărbații, de exemplu, dacă vedem o bătrânică, nu ne gândim că ea, cândva, când era tânără, poate era frumoasă foc. Noi considerăm că aia este o bătrânică și atât. Nu facem legătura între tânăra frumoasă și baba din fața noastră, nu putem să concepem.

La fel, când vedem oameni ajunși la bătrânețe, incapabili să-și rezolve problemele, nu ne vedem pe noi, în situația aia, pentru că, dacă ne-am vedea pe noi în situația aia, ar fi deja un moment de trezire, un moment de deziluzionare.

Închei aici și vom continua cu întrebările.