Iluzia deșteptăciunii - ca soluție la problemele existente
Noi avem impresia că, dacă avem o problemă, o putem rezolva dacă suntem suficient de deștepți.
Cam asta este ideea generală a omului, în legătură cu problemele cu care se confruntă. Noi ne închipuim că nu suntem suficient de deștepți și că de-aia nu putem să rezolvăm o problemă personală (aici nu ne referim la probleme de-astea din viața de zi cu zi, cu serviciul sau mai știu eu care, ci la probleme de comportament, probleme psihologice și așa mai departe). Este o idee falsă, pentru că deșteptăciunea ține de exersarea minții și de eficiența activității mentale pe o anumită problemă.
Aici facem noi confuzia, fiindcă rezolvarea unei probleme, autentice, a fiecăruia nu se poate face doar printr-o analiză rigidă a problemei. Problema respectivă întotdeauna are rădăcini și ramificații prin alte zone. Nu este ceva, nu este doar rezultatul unei concluzii greșite la care ai ajuns cândva și corectezi concluzia aia, sau concluzia și ipoteza, și ai rezolvat problema.
Problema în sine are implicații pe mai multe planuri. Or, deșteptăciunea funcționează pe un singur plan. Deșteptăciunea, dacă nu este combinată cu inteligența, creează mai mult haos. Ea trebuie căptușită bine cu inteligență; și inteligența funcționează pe mai mute planuri, inclusiv ca inteligență afectivă, empatie; doar așa putem să rezolvăm problemele.
Despre iluzia faptului că poți deține obiecte
Noi chiar ne închipuim că putem deține obiecte. Noi nu ne deținem nici măcar pe noi înșine. Noi nu ne deținem pe noi înșine. E și asta o iluzie, avem impresia că noi suntem ai noștri pentru că lumea, în general, acceptă treaba asta și ni se spune, „Da, tu ești al tău și ai grijă de tine!” Dar este adevărat că tu ești al tău? Cine ești tu? Tu, ca esență nu poți să deții ceva. Și... cum ai putea să deții ceva biologic de pe planeta asta? Hai să fim serioși. Chiar și fiind vorba despre tine. Dar să ai impresia ca poți să deții obiecte? Nu ai cum să deții obiecte. Acest pix este o structură formată din tot felul de substanțe de pe planeta asta. Ele sunt aranjate în forma asta și aranjarea asta, în forma asta, dă posibilitatea existenței unui obiect cu care eu scriu, să zicem. Dar pot eu să dețin acest obiect? Pot eu să-l dețin? N-am cum să-l dețin.
Ce înseamnă că îl dețin?
Atunci când spunem despre un obiect că îl deținem, de fapt, noi ne referim la o convenție cu cei din jurul nostru; am convenit cu toții să spunem că mașina asta este a mea, casa asta este a mea și, ca să întărim treaba asta, semnăm niște hârtii. Tare deștepți suntem! Semnăm niște hârtii în care spunem, la modul serios, „Această mașină este a lui Popescu”. Cine o fi Popescu - stau și mă întreb - că e și aici o discuție. „Popescu” ce este? Este o denumire care ți-a fost dată, un nume, cineva a ales numele ăla pentru tine; și sunt atât de mulți Popescu până la urmă! Și tu iei hârtia aia mai departe și te mândrești cu ea și spui: „Uite, hârtia asta demonstrează că mașina asta este a mea!”.
E doar o convenție și știm că, în decursul istoriei, convențiile astea s-au modificat, oamenii au mai considerat și alte convenții ca fiind sigure dar s-a demonstrat contrariul, la modul că: „Ce era până astăzi important?” „Să ai bani.” „Da. Păi, nu mai au valoare. De mâine, se fac alți bani” și… înțelegeți ce spun. E doar o convenție.
Despre iluzia că poți deținde o altă ființă umană
Aceasta este o iluzie comună și pe ea se bazează căsătoriile și relațiile de cuplu
Noi ne închipuim că o ființă umană poate să fie a noastră
Și pentru asta s-au inventat și ritualuri stupide, mergem undeva într-o clădire cu turnulețe, ne punem o coroniță pe cap, țopăim unii în jurul celorlalți și spunem „Isaiia dănțuiește” și nu știu ce, ca să pară toată chestia asta mai reală. Dar, în realitate, omul știe că el nu poate să dețină nimic și tocmai de aceea noi facem tot felul de ritualuri. Și sunt anumite popoare la care ritualul căsătoriei este spre sumbru, adică, nu știu, i se rupe un picior femeii sau i se pune nu știu ce inel în jurul gâtului care o sugrumă pe aia și o... nu știu ce, ca să se vadă că e căsătorită. Adică, oamenii trebuie să-și dea cumva importanță și, deși ei știu că de aici vine frica faptului că nu pot deține pe cineva, ei trebuie să facă tot felul de ritualuri și tot felul de lucruri stupide, ca să pară că dețin acea ființă umană, și-apoi: „...Ar mai fi stat să-i rup piciorul dacă nu era a mea? E clar, i-am rupt piciorul, e a mea, e fără un picior”.
Chiar și cuplul în sine este tot un lucru iluzoriu. Ideea că faci parte dintr-un cuplu este pur și simplu o convenție. Cei doi aleg să locuiască împreună, să trăiască împreună, fiindcă omul este o ființă socială. Dar cuplul în sine, așa cum îl percepem noi când suntem luați de evenimente, cuplul, cuplu ca entitate, nu există. Aici vă rog să fiți atenți.
La un moment dat, mi s-a întâmplat ceva chiar haios: eram cu soția mea, plecați undeva, la munte, și erau pe acolo mai multe persoane, mai mute cupluri, să zicem, și m-a distrat foarte tare că una dintre femeile de acolo, în vârstă, așa, o băbuță, vorbea despre ea și despre soțul ei ca despre „familia nu-știu-cum”, adică ei așa își spuneau, și zicea: „Unde este familia nu-știu-care?” când întreba despre cineva.
Ideea asta de familie este o noțiune, e utilă, într-adevăr, e utilă pentru creșterea copiilor, este utilă pentru tot felul de lucruri, dar familia, în sine, este o convenție. Să ajungi să nu mai strigi persoanele și să strigi: „Dar familia Popescu unde este?” arată totuși un grad de iluzionare, puternic, al omului respectiv.
Iluzia că poți avea un copil
Noi ne dorim să avem un copil, copiii nu își doresc să fie ai cuiva. Știm treaba asta de când eram noi mici. Tu nu ai o dorință să fii al cuiva. Tu, fiind copil, îți dorești să fii independent. Părinții își doresc ca copiii să le aparțină și unii ajung la tot felul de lucruri cretine, încep să își controleze copiii în fel și chip, nu-i lasă să respire, nu-i lasă să facă lucruri ca să se dezvolte, nu-i lasă să facă lucruri normale nu lucruri anormale; este normal să oprești un copil să facă ceva rău sau un lucru care îi poate face lui rău, dar unii pătrund peste viața copilului și nu-i dau spațiul necesar ca să se dezvolte.
Aici femeile trebuie să fie foarte atente, că ele sunt foarte iluzionate cu treaba asta, că pot deține un copil și că acel copil este al lor. Am auzit de foarte multe ori expresia „Pentru mine, Ionel al meu va fi totdeauna un copil”. Numai că Ionel al ei are deja la rândul lui trei copii și bate către 50 de ani, deci nu are cum să mai fie copil, dar, pentru ea, „totdeauna va fi un copil”. Este o iluzie. Omul ăla nu mai e de mult copil. Și ideal ar fi să-i spui: „Cucoană, du-te, spală-te cu apă rece pe ochi și uită-te la fii-tu; uite, are barba până la burtă. N-are cum să fie copil, nu mai e copilul tău demult, copilul tău a crescut, nu mai este copil”. Dar ea crede în continuare că el este un copil.
Iluzia că fericirea se poate obține prin sex
Sexul ăla total, sexul cu „S mare”, în capul nostru, al bărbaților, în special, aduce fericirea totală. Numai că eu am să va întreb, la modul cinstit, dacă ați cunoscut vreodată pe cineva fericit. O să vedeți că nu puteți să indicați un om fericit. Pentru că ideea noastră despre fericire este greșită, nu pentru că…
Adică ați văzut pe cineva care își dorește să vadă pe cineva zburând? Nu, pentru că știm din start că un om nu poate să zboare. Ideea noastră, cum că omul trebuie să fie fericit, este greșită. Noțiunea noastră de fericire este greșită. De-aia nici nu cunoaștem un om fericit, pentru că este la fel de greșită ideea noastră despre fericire ca aia că omul ar trebui să poată să zboare. Pentru fiică-mea e ok, ea întreabă: „Da' de ce nu pot și eu să zbor? Vreau și eu să mă ridic în aer!”. Ea nu știe.
La fel, noi spunem: „Ar trebui să fim fericiți”. Trebuie să punem serios sub semnul întrebării ideea noastră despre fericire. Ceva probabil că este greșit, din moment ce noi nu cunoaștem nici un om fericit, în forma în care considerăm noi că trebuie să existe fericirea.
O altă iluzie comună - apartenenței la o anumită religie care îți oferă soluții totale
Cum se spune la noi? S-a născut, este ortodox prin naștere. Ortodoxia e o formă religioasă pe care poți să o adopți sau nu, ca și catolicismul, ca și orice altceva, budismul, sau mai știu eu ce.
Noi, pentru că ne dorim să etichetăm, și sunt în spate interese foarte puternice, ne place să punem etichete pe tot ce prindem, și e un lucru urât, punem etichete pe copii. Punem etichete pe copii și spunem: „Acesta este un creștin”. Nu, acela este un copil, nu este un creștin. Creștin poate să fie mai târziu, când își dorește el să fie creștin.
Dar șmecheria cum funcționează? Religiile, în general, spun că îți oferă soluții totale pentru problemele pe care le ai, totale, la obiect și perfecte. O religie, ca să prindă la mase, trebuie să ofere așa: nemurire, fericire, îndestulare... și ar mai fi vreo câteva lucruri de genul asta. Atunci omul zice: „Da, e buna religia asta”.
E la modul: „Voi ortodocșii ce dați?” „Dăm fericire, nemurire, recompense și... cu îndestularea mai prost”. Vin după aia adventiștii. „Voi ce oferiți? Noi oferim, în primul rând, îndestulare. Nemurirea, dacă munciți și voi și... nu mai știu ce”. Așa funcționează toate.
Problema, și iluzia, unde apare: nu este o greșeală să urmezi o anumită religie, o anumită cale spirituală care simți că ți se potrivește. Dar este greșit să crezi că o anumită religie îți poate oferi toate soluțiile și să trăiești așa, frumos, ca un îngeraș, considerând că da, această religie la care ai aderat, dacă îți plătești cotizația, te va duce exact unde trebuie.
Este o iluzie și sunt oameni, am cunoscut oameni, evident, nu foarte inteligenți, care considerau că dacă au îmbrățișat religia ortodoxă, gata, ajung să se mântuiască, ajung în rai și... asta este: „După ce mor, e clar, tu, care nu ești ortodox ca mine, nu o să ajungi în rai, dar mă rog pentru tine că eu sunt un creștin bun și eu o să ajung în rai și o să mă rog și de acolo pentru tine”. E foarte sigur de chestia asta.
Ca să poți să poți să fii sigur de treaba asta trebuie să fii un pic tâmpit, trebuie să-ți tâmpești niște zone inteligente ale ființei, că altfel n-ai putea să crezi total, așa, și cu ochii închiși sau să crezi că nu-știu-ce organizație sau nu-știu-ce sectă religioasă, indiferent cât de cunoscută sau mai puțin cunoscută este, că există și această fascinație, pentru mai puțin cunoscut, că eu mă simt o ființă specială, trebuie să-mi aleg o religie specială. Religia mea este formată din patru cuburi și două cercuri și este o religie abstractă nu este ca religia ta, care este ușor de înțeles, și toată lumea a aderat la ea, și pentru că eu sunt o ființă specială, trebuie să fac parte din religia asta deosebită, la care nu aderă foarte mulți. Este o iluzie. Iluzia nemuririi, iluzia faptului că vei ajunge sigur în rai.
Iluzia faptului că gândurile ne aparțin
Noi avem impresia că gândurile pe care le gândim sunt ale noastre. Nu. Gândurile care intră la noi în cap nu sunt ale noastre, în mod normal. Ele devin ale noastre, să zicem.
Ființa reușește să devină capabilă să producă gânduri în momentul în care este trează. Doar atunci gândurile ne aparțin. Sau în momentele de trezire. În rest, gândurile intră printr-un port și ies pe portul celălalt. Suntem ca niște mașinuțe, conectate în rețea, prin care trec gânduri de nu-se-știe-unde. Știu că sună ciudat, dar, în mod normal, ar trebui să ai capacitatea să-ți creezi tu gânduri; însă tu n-o să poți aproape niciodată să-ți creezi propriile gânduri; vei vedea că gândurile tale au mai fost spuse, scrise, de zeci de mii de alți oameni.
Abia în momentul în care te trezești, vei putea să construiești primul gând care nu vine din rețeaua de gânduri.
Vreau să mai spun un singur lucru referitor la minte. Și anume că noi considerăm, în general, mintea ca fiind un obiect. Noi spunem: „mintea mea” - și ne referim la „mintea mea” ca la „mâna mea” sau ca la „piciorul meu”. Vă atrag atenția că mintea nu este un obiect, ci este o activitate. Este activitatea de a gândi. Când nu mai gândim, sau când se oprește fluxul de gânduri, mintea nu mai există. Deci mintea nu este ca piciorul, mintea este ca mersul.
Așa că, atunci când cineva se așează jos, noi nu-l întrebăm niciodată: „Ce-ai făcut cu mersul ăla, pe unde l-ai lăsat? E pe lângă tine, unde e? Că... mergeai mai devreme. Ce face mersul tău, unde este? Dă-mi-l puțin, că am o treabă cu el!”
E greșit când spunem „mintea mea”. Mintea mea e activitate mentală, e ca mersul. Dacă mă încordez, atunci pot să spun că apare mintea, dar, dacă nu mă mai încordez, mintea nu mai există. Mintea, ca obiect, nu există. Ea este o activitate mentală.
De aceea, există meditații, despre care au vorbit foarte mult orientalii, prin care noi conștientizăm activitatea mentală, traficul din minte, îl constatăm și facem separarea de ideea cum că mintea ar fi o entitate de sine stătătoare. Și, ca meditație, puteți să faceți lucrul asta, să observați…
Uite, puteți să faceți în felul următor: mergeți, mai întâi, într-un loc unde circulă foarte multe mașini. Vă așezați pe băncuță și observați mașinile care trec. Încercați și o să vedeți că vă va fi destul de greu să nu denumiți mașinile : „A, uite, ăsta este un BMW; a, uite, ăsta este un nu-știu-ce; a, uite, asta este roșie; a, uite și blonda din mașina roșie!”.
Încercați să vedeți doar mașinile. Eventual, vă depărtați la o distanță suficient de mare, astfel încât să nu sesizați forma mașinilor, să observați doar mașinile, cum trec în toate direcțiile.
Apoi aplicați aceeași metodă pentru minte și gândurile noastre și o să vedeți cum gândurile intră, trec, exact cum trec mașinile respective, și când o să puteți să observați fondul, pe care acele gânduri se manifestă, acela va fi primul vostru semn de trezire: când observați strada și nu mașinile.
Noi suntem foarte atenți să vedem ce tip de mașini trec, ce tip de gânduri sunt, și începem să ne facem griji în legătură cu gândurile: „Da' de ce am gândit așa ceva, da' de ce am vrut, da' ce-o însemna gândul ăsta, da' ce aș putea să schimb…” și de aici dăm într-o grămadă de lucruri complet inutile. Acest gen de meditație este foarte folositor și foarte puternic, pentru că atinge direct în mijlocul problemei. Dacă putem să observam gândurile, ca forme, exact cum sunt mașinile pe o stradă, și putem să vedem fondul pe care acele gânduri se declanșează... exact asta este trezirea despre care vorbim. Și, în momentul în care v-ați trezit, puteți să practicați Jocul Realității, așa cum este el prezentat.
Iluzia faptului că vei trăi veșnic și că moartea li se întâmplă numai altora
Poate că unii dintre noi nici nu au văzut oameni care au murit sau oameni morți, dar majoritatea oamenilor au văzut. Însă, moartea celor din jur nu devine niciodată (sau devine, dar foarte rar) moartea ta – ca, văzându-l pe cel de lângă tine cum moare, să simți în clipa aia fiorul morții și să știi că tu urmezi.
Până la urmă, moartea este o chestiune care ține de timp, deci nu e ceva probabil. Moartea este o chestiune sigură, care ține de timp.
Noi avem impresia că, dacă cineva mai are trei luni de trăit, este într-o situație diferită de a noastră. Da, cantitativ vorbind. Noi îl compătimim pe ăla care mai are trei luni de trăit.
Da, dar și tu mai ai treizeci și doi de ani și patru zile de trăit. Și diferența care este? De... treizeci și unu de ani și patru zile. Dar, ca esență, lucrurile stau la fel. Tu ești ăla care urmează să moară peste trei luni, dar tu numeri altfel timpul.
S-ar putea să-ți dea cineva o ciupercă din aia halucinogenă și să numeri timpul diferit, să te consideri foarte fericit, aproape nemuritor, să ai impresia că nu ți se va mai întâmpla nimic. Problema este exact asta, tu ești exact în situația acelui om, care moare peste trei luni, doar că tu, în loc de trei luni, mai ai treizeci de luni de trăit, sau patruzeci de luni, sau o sută de luni sau o mie de luni. Dar moartea ți se va întâmpla, exact ca ăluia, și vei ajunge, la un moment dat, să ai, ca și el, trei luni până mori.
Mulți oameni zic: „Dac-aș mai fi eu tânăr, ca tine, ce bine ar fi!” și dacă îi spui omului: „Da, dar ai fost tânăr ca mine; tu ai fost tânăr ca mine, nu știu de ce te plângi! Ai fost tânăr exact ca mine, ai avut viața ta. De ce îmi reproșezi mie faptul ca sunt tânăr? Eu n-am mai fost tânăr ca tine. Tu ai mai fost tânăr ca mine și ți-ai trăit viața prost, și acum, tu îmi spui mie că, dacă ai mai fi tânăr ca mine... Ai fost tânăr ca mine! Mai bine vezi că, în timp ce îți plângi de milă, nu mai ești tânăr ca mine, vezi că ești bătrân și nu-ți trăiești viața. Așa cum erai tânăr și nu erai atent la ea, acuma ești bătrân – și ar trebui să-ți trăiești bătrânețea, că altfel, când o să mori, o să plângi că... «Vai, dacă aș mai fi eu bătrân, la pensie, ce bine ar fi!»”.
Aici vă rog să fiți foarte atenți, că este o problemă comună, foarte mulți se lovesc de ea, și, dacă înțelegeți cum se poate lucra cu treaba asta, s-ar putea să scăpați de o grămadă de probleme pe care le aveți.
Iluzia faptului că lucrurile se vor aranja vreodată și, mai mult decât atât, iluzia faptului că atunci când lucrurile se vor așeza, vei fi fericit
Noi avem o gândire liniara. Zicem așa: avem lucrurile dezordonate. Ca să fie totul bine, le aranjez și, după ce le aranjez, mă relaxez și am terminat. Cam așa gândim și cu problemele personale. Am problema aia, problema aia și problema aia. După ce le voi aranja pe astea, o să mă liniștesc și o să mă simt bine, o să fie totul în regulă. Este o mare greșeală să gândim așa, fiindcă problemele nu se rezolva niciodată în totalitate.
Problemele nu se rezolvă niciodată în totalitate și niciodată - toate. Atâta timp cât trăiești, nu există moment să nu fie ceva obligatoriu de făcut.
Noi, de multe ori, ne impunem sau ne spunem: „Nu, să nu fiu liniștit acum, să nu fiu fericit acum, că dacă devin liniștit și fericit acum, eu o să devin delăsător și n-o să mai rezolv problemele astea. Ele trebuie neapărat rezolvate și, dacă nu le rezolv acuma, n-o să mai am când să le rezolv și, dacă nu le rezolv pe astea nu am, deci, dreptul să fiu fericit”.
Și, pe măsură ce rezolvăm... punctul doi din astea patru, mai apar încă opt puncte de rezolvat - c-așa e viața făcută. Și atunci, zicem: „A, îngrozitor, au mai apărut încă patru, încă șase, puncte de rezolvat. Bine. Să-mi strâng energia și să le rezolv și pe astea șase, sau câte sunt, și, după aia, voi sta liniștit și relaxat și o să fie totul bine”. Și, după ce ajungi la punctul șase, se mai adaugă patru... și așa mai departe. E ca la Tetris, când vin pătrățele din alea în continuare.
Ce vreau să vă spun cu treaba asta: eu nu sunt de acord cu viziunea aia creștină, cum că să așteptam să ne îmbrace Dumnezeu ca pe crini.
Sunt de părere că omul trebuie să-și pregătească, din timp, unele lucruri, să știe că vine iarna, vine vâjul, și să-și ia lemne de foc, dar, totodată, este bine să conștientizăm, la modul profund, acest lucru, și anume că: niciodată n-o să putem să rezolvam toate problemele pe care le avem. Nimeni, pe lumea asta, nu are toate problemele rezolvate. Relaxarea omului înțelept vine tocmai din înțelegerea acestui lucru.
Rețineți, nu este vorba nici despre lașitate sau amânare, așa cum face omul slab, nici de abordarea eroului, care vrea să se lupte cu balaurii și să rezolve tot, să-i taie capul balaurului și, după aia, să o ia pe Ileana-Cosânzeana de soție și să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți. Nu există trăitul fericit până la adânci bătrâneți cu Ileana-Cosânzeana. După ce tai balaurul, mai iese unul; după aia, când să te căsătorești cu Ileana, n-ai bani să faci nunta și așa mai departe, vor fi în continuare...
Și, atunci, simpla conștientizare a acestui lucru, dar, cum să zic, echilibrată și fără să o luăm în tragic, ne poate da o cheie către relaxare, știind că probleme vor fi întotdeauna, se vor aduna și vor trebui făcute în continuare, ne putem permite un moment de relaxare.
Chiar nu e un lucru foarte grav, dacă nu facem totul să fie la zi și să fie perfect. Chiar nu e o problemă dacă o mai dăm în bară, dacă avem limitări - toți oamenii au limitări, nu este nimeni perfect. Ideea de perfecțiune, în sine, este una eronată. Sunt momente când trebuie să lăsăm lucrurile așa cum sunt, până ne recuperăm forțele și, apoi, să abordăm problema cu seriozitate.
Iluzia faptului că ești unic și că ești o ființă deosebită
Spuneam aseară că fiecare om se consideră o ființă deosebită. Cineva parcă îi șoptește la ureche, încă de când se naște, că e o ființă deosebită.
Pe lângă faptul că noi avem impresia că doar ceilalți mor și că doar celorlalți li se pot întâmpla nenorociri, iar noi vom fi feriți, toți credem chestia asta (și multi dintre noi ne-o luăm, crezând că noi vom fi feriți) : că doar ceilalți merită să aibă probleme și noi nu merităm. Dar nu știm să spunem, sau să indicam exact, de ce suntem noi niște ființe deosebite.
Dacă vine cineva și-ți cere să așterni pe hârtie zece motive pentru care tu ești o ființă deosebită, o să-ți vină greu. Va fi greu să tragi o linie și să spui de ce ești o ființă deosebită de ceilalți, că acei ceilalți trebuie să nu aibă acele calități, că, altfel, nu mai ești o ființă deosebită, ești o ființă asemănătoare cu celelalte.
Aici este important să conștientizăm că pământul este plin de ființe deosebite, ca și tine. Și, chiar dacă inițial doare constatarea acestui lucru, ulterior vei putea folosi abordarea asta ca pe o rampă de lansare și tocmai ca pe o posibilitate, ca pe o deschidere, față de ceilalți.
În momentul în care îți dai seama că tu nu ești o ființă deosebită, doare. Dar, când vei înțelege că, de fapt, și tu, dar și ceilalți, sunt niște ființe deosebite, abia atunci poți să pui în valoare calitățile celui de lângă tine.
Calea către comunicare este exact asta: înțelegerea faptului că cel de lângă tine are calitățile lui și, chiar dacă este mai slab decât tine pe un anumit domeniu, cu siguranță este pe alte domenii mult mai tare decât tine. Așa este frumos, așa e bine să fie. Nu putem să fim, toți, buni pe același domeniu, că ar ieși scântei. Unii sunt buni pe un domeniu, alții - pe un alt domeniu, fiecare are propriul mod de a înțelege lucrurile. Și dacă suntem atenți, s-ar putea să învățăm arta de a asculta. Nu de a asculta de cineva, ci de a asculta la ceea ce spun cei din jur. Oamenii vorbesc unii peste alții, fără să asculte ce spune unul sau ce spune celălalt. Fiecare știe el mai bine și vorbesc ca doua mașini stricate. /
Mai rămân de discutat încă două puncte, după care ne oprim, o să trecem la partea cu întrebările și, apoi, la aplicația practică.
Iluzia că poți face și că tu iei deciziile
Este parțial adevărat, și că poți face și că tu iei într-adevăr deciziile.
Vă dau exemplul cu acel om care se însoară de patru ori cu aceeași femeie. Același tip de femeie. Sunt și cazuri în care se căsătorește cu aceeași femeie. Asta, deja, cu aceeași femeie, este prea pe față.
Să zicem că cineva se căsătorește cu femei diferite, dar toți ceilalți din jur, observă că aceste femei se aseamănă foarte mult. El nu înțelege de ce toate femeile sunt exact ca prima și consideră că „de data asta” a luat o decizie – vrea să se căsătorească, cu o femeie complet diferită de prima, una bună, cu care să-și petreacă tot restul vieții.
Numai că, peste câțiva ani, o să spună: „Băi, mi-am luat o țeapă, era exact ca prima, nu se poate, semăna cu prima. Dar asta, pe care am găsit-o acuma, este complet diferită!”. Și ceilalți vor vedea că ea nu este diferită, este tot la fel.
Mai mult decât atât, noi avem impresia că noi luam deciziile. Doar un om treaz poate să ia niște decizii. Doar un om treaz, rețineți, poate să greșească. Și, aici, o să fac iar o mică paranteză, să vă spun câte ceva.
Mulți m-au întrebat, în decursul timpului dacă legea acțiunii și a reacțiunii funcționează. Am spus: da. Asta înseamnă că dacă fac rău voi păți rău? Da.
„Și, atunci, de ce se întâmplă ca cineva, care a făcut rău, să nu și-o ia sau să nu văd că și-o ia?”
De ce nu și-o ia imediat, așa, instant? Pentru că relația lui cu universul, cu lumea din jurul lui, cu existența, este atât de ruptă de real încât ceea ce el face, atunci, este mecanic – nu el ia deciziile. Așa că, neluând el deciziile, el este pus să facă lucrurile alea urâte, nu știu cum să vă spun... el crede că el le face și toți cei din jurul lui cred că el le face.
Eu am să spun că omul ăla nu se putea abține să nu le facă, era deja croit să facă, știți, ca în bancul ăla cu șarpele, cu cobra și cu broscuța, când cobra a rugat broscuța să o treacă râul și broscuța i-a zis: „Băi, eu te-aș trece râul, că n-am nici o problemă, sunt destul de solidă, pot să te trec, dar îmi e teamă că o să mă muști și o să mor, o să murim înecate amândouă”. „Ei, cum, sunt nebună, cum să te mușc și să murim amândouă înecate? Ar fi stupid, ar însemna să mor eu”. Și broscuța s-a gândit, și-a zis: „Chiar că e stupid, cât de prost să fii, să vrei să mori?!” și a luat-o în spate; pe la jumătatea apei, cobra a mușcat-o de gât pe broscuță. Și broscuța a zis: „Ce faci, nebuno? O să murim amândouă înecate!”. La care, cobra a zis: „Știu, ai dreptate, dar n-am putut să mă abțin”. Era cobră, știa să muște.
Așa și oamenii care fac rău: nu se pot abține.
Ce vreau să înțelegeți, și este foarte important, mai ales, pentru voi, ca jucători, sau ca posibili jucători, este că, în momentul în care vă treziți, veți fi responsabili pentru acțiunile pe care le faceți. Până să vă treziți, acțiunile voastre sunt dictate din altă parte. Ele vă apar vouă ca fiind ale voastre, dar ele nu sunt ale voastre, de-aia nici nu v-o luați foarte rău.
În momentul în care omul s-a trezit, aproape imediat ce face ceva greșit, primește o palmă. Și pe măsură ce se trezește și aprofundează lucrurile, palma vine aproape instantaneu. La un moment dat, doar gândul de a face ceva greșit – se soldează cu o palma trasă direct în plin.
Acum, mulți oameni o să gândească că e mai bine să rămână inconștienți, că pot să facă rău cât vor ei și n-o să și-o ia în nici un fel. Și-o mai iau. Și-o mai iau, adică, de fapt, întotdeauna și-o iau, dar și-o iau pe distanțe mai mari de timp, astfel încât unii trebuie să moară și să renască, ca să și-o ia; pentru că durează mult până ajunge mesajul. Este vorba de comunicarea ta - cu existența.
Tu, fiind foarte rupt de realitate, o să ți-o iei foarte lent și foarte greu, în timp, dar când ți-o iei, ți-o iei rău de tot. Pentru că mai este o lege, care funcționează cam în felul următor: oamenilor care sunt inconștienți, când fac lucruri rele, nu li se întâmplă din prima să primească palma; pentru că nu li se întâmplă să primească palma, prind tupeu și zic: „Lasă că merge, uite nu s-a întâmplat nimic, am făcut-o pe aia, o mai fac și pe următoarea!”, și o fac și pe următoarea, și încă una... până devine un fel de mod de viață - a face lucrurile urât. Și, atunci când li se întâmplă, când se strânge suficient, o ia groaznic, de exemplu, printr-un accident de mașină prin care rămâne paralizat toată viața. Și zice: „Dar cum e posibil să se fi întâmplat așa ceva, da' ce-am făcut?” - uită ce a făcut, nu mai știe, mai știe doar ultimele rele, din ultimul an, nu mai ține minte câte lucruri rele a făcut în ultimii zece ani sau douăzeci de ani și se miră: Cum, eu? Cum am făcut așa ceva, da' ce s-a întâmplat? Cum de mi-am luat-o în felul ăsta? Se adună și iese rău.
Omul care este treaz își ia palmele direct, în momentul în care…frumos, așa, și în plin. Și învață să se miște corect, în direcția în care trebuie. Nu de frica palmelor, ci pentru că înțelege că nu trebuie să facă unele lucruri, pe care e greșit să le facă.
Aici, mai am câteva lucruri de spus despre părerile oamenilor. Am început discuția de ieri tocmai cu asta. Pentru că oamenii nu știu după ce să se ghideze, nu au noțiunea de „bine” și de „rău”, sunt iluzionați, și, cum spuneam în prima parte, nu disting negrul de alb, își trasează niște păreri, ca să aibă, totuși, un ghidaj, în viață. Părerile astea sunt niște idei preconcepute, în principiu, sau șabloane, cum le zicea Gurdjieff, sau tampoane. Tampoanele sunt niște motivații false, pentru unele lucruri greșite pe care le facem.
Vă dau un exemplu pe scurt. De câțiva ani corespondez cu un băiat care are niște probleme, printre care și o problemă de sănătate. În momentul în care eu am insistat să meargă la medic, să-și rezolve problema de sănătate, el, care este un tip care suferă, de un fel de frică de a comunica cu cei din jur și de a părăsi spațiile cu care este obișnuit, mi-a dat un răspuns destul de elaborat, așa, bineînțeles, fals: „Ei, dar cum să mă duc la doctor, dar, ce, doctorii sunt și ei oameni, de ce să am eu încredere că oamenii aia mă vor salva, ei sunt oameni ca oricare, oameni, și eu nu am încredere în oameni, că poate sunt și răi, am văzut eu că doctorii, toți, se uită cu superioritate la pacienți și…”. Mă înțelegeți?
Sunt niște lucruri false, niște explicații false. El n-a spus direct și cinstit: „N-am fost la medic, pentru că mi-e frică să ies din casă, pentru că sunt un fricos și pentru că sunt iresponsabil”.
Dacă spunea așa, era ok. Nu e frumos, dar dacă tu știi că ești iresponsabil și leneș și fricos, asta este! Omul este leneș, fricos și iresponsabil, poate să fie așa, dar el a spus că problema este la doctori. M-ați înțeles? Asta este ideea.
Cum prietenul meu, care nu are gard la poartă, când eu îl întreb când o să-și facă gardul, îmi spune: „N-am avut timp! N-am avut timp, ai văzut și tu cât a fost de muncă, am mers pe la unul și pe la altul, să lucrez, și n-am avut timp să-mi fac gardul ăla”. Și n-are timp de vreo câțiva ani. La un moment dat i-am spus eu: „Hai, mă, că te ajut eu, mai luam un om și îl facem într-o duminică”. Dar nici până în ziua de azi nu…
Iluzia faptului că tu nu vei ajunge bătrân și slab, că nu vei ajunge în situația în care alții să aibă grijă de tine și nu vei mai putea să ai tu grijă de tine
Noi, dacă ne uităm la cei din jur și vedem oameni slabi, bătrâni în principiu, de care au alții grijă, nu ne închipuim că bătrânii aia sunt foști oameni tineri, exact ca noi.
De asemenea, noi, bărbații, de exemplu, dacă vedem o bătrânică, nu ne gândim că ea, cândva, când era tânără, poate era frumoasă foc. Noi considerăm că aia este o bătrânică și atât. Nu facem legătura între tânăra frumoasă și baba din fața noastră, nu putem să concepem.
La fel, când vedem oameni ajunși la bătrânețe, incapabili să-și rezolve problemele, nu ne vedem pe noi, în situația aia, pentru că, dacă ne-am vedea pe noi în situația aia, ar fi deja un moment de trezire, un moment de deziluzionare.
Închei aici și vom continua cu întrebările.
Era vorba de vicii și de cum poți să le să le elimini sau să le diminuezi. Ce faci când viciul este foarte apropiat de un instinct? De exemplu, îți place să mănânci, dar, la un moment dat, nu mai este vorba de mâncare; o dată e normal să mănânci, că îți trebuie, instinctual, ai nevoia de a mânca, și, după aia, intervine viciul.
Om_de_jad Adică nu te poți opri din mâncat?
Aici intervine plăcerea de a mânca. Plăcerea de a mânca arată că tu, de fapt, ai nevoie de plăcere, trebuie să-ți provoci plăcere cumva; de fapt, dorești plăcere. Mâncatul este cel mai simplu mod de a-ți obține plăcerea respectivă. Dar este o nevoie de a obține plăcere și trebuie văzut de ce ai nevoie de plăcere - că plăcerea asta, de regulă, nevoia de plăcere, de fapt, apare pe fondul unei neplăceri pe care tu cauți s-o astupi, cum ar veni, cu mai multa plăcere.
Deci, există o neplăcere undeva, o neplăcere profundă sau o tristețe profundă sau ceva de genul ăsta, pe care încerci s-o combați prin plăcere. Și, sigur ca e plăcut să mănânci, dacă îți dezvolți simțurile, o să-ți placă din ce în ce mai mult să mănânci și vei mânca pentru a obține plăcere, ca plăcerea respectivă să anihileze o neplăcere sau o tristețe, sau ceva, undeva, în interior.
Trebuie văzut, în primul rând, despre ce este vorba; în primul și în primul rând trebuie văzut unde ajunge plăcerea respectivă, ce hrănește plăcerea respectiva. Că nu e doar o chestie în gură, e ceva mai mult; poate îți provoacă un fel de liniște, cum ar veni, și, atunci, e vorba de o neliniște, de o nesiguranță, de teamă, nu neapărat de neplăcere, poate să fie orice, trebuie văzut.
Nu poți să spui așa, cum ziceau ăștia până acum, că nevoia de a mânca este totuna cu nevoia de a fi iubit, că din lipsa de iubire vrem să mâncăm. Pot să fie multe alte lucruri, nu neapărat asta. Poți să te simți iubit și totuși să mănânci din teama de ceva. Teama de moarte te poate face să mănânci, că, dacă mănânci, trăiești și dacă trăiești - nu mori. Vezi, e simplu. Poate să fie și din frica de moarte de exemplu, trebuie văzut. E o frică sau o neplăcere undeva.
Mulți au vicii deghizate în virtuți și sunt mai dificil de văzut, pentru că toți cei din jur și, implicit, persoana respectivă, văd totul ca pe o virtute. În realitate, este un viciu în care se refulează. Este adevărat sau nu? De exemplu, unei persoane îi place să citească și toată lumea îl laudă, că toată ziua se duce, citește, își ia cărți și toate astea…Dacă o face pentru că vrea să citească, să cunoască mai mult, mi se pare că ar fi ok, dacă o face pentru a nu merge afară cu alți oameni, pentru că i se pare că îl țin departe sau că își bat joc de el, în momentul ăla, zic eu că devine un viciu, o refulare.
Om_de_jad Afirmația ta poate să fie corectă. Dacă omul respectiv citește, pe lângă faptul că nu se poate integra, să zicem, sau dintr-o frică, dintr-o teamă, de a se integra, și pentru că ceilalți îl admiră că citește, atunci și dorința de a fi admirat de ceilalți vine tot dintr-o teamă. Pe același plan pot să fie mai multe.
E aceeași monedă, dar are două fețe diferite: pe o parte viciul, pe o parte virtutea, ca să zic așa.
Virtute ar fi dacă acel „ceva” chiar este folositor, prin el însuși. Cam așa ceva vine virtutea. Cititul nu este folositor în sine.
A fi un om bun este o virtute, dar când vorbim despre un om bun... el nu este bun pentru că face bine altora, aici este deja problema celorlalți, mă-nțelegi?
A fi un om bun nu este o virtute. A fi un om drept este o virtute. Când legi acea dreptate de ceva, e bine - că ești un om drept. Pentru că, fiind un om drept, nu faci niciodată greșeli.
Când vorbim despre citit, cititul luat el, așa, în sine, nu prea merge să fie o virtute. Deci, el e întotdeauna în relație cu ceva - poate este în relație cu necesitatea de cunoaștere, poate e în relație cu dorința de a acumula, poate este în relație cu ideea de a-ți explica unele lucruri greu de explicat, dar cititul în sine nu este o virtute.
Chestiile astea sigur că pot să apară ca motive: citesc pentru că ceilalți mă admiră că citesc dar intră în aceeași cutie cu: citesc pentru că așa am auzit că e bine, citesc pentru că îmi place să cunosc, citesc pentru
Dorința de cunoaștere nu este neapărat o virtute. Dorința de cunoaștere este conștientizarea necunoașterii până la urmă. Poți să consideri chestia asta a fi virtute? E cam deplasat un pic.
O întrebare referitoare la simboluri, pentru că tot ce învățăm și tot ce facem este prin simboluri. Și, mai devreme, ai vorbit despre botezul unui copil de câteva luni pe care preotul îl bagă în apă. Apa este un simbol, în momentul ăla. Tocmai ai spus că nu are valoare simbolul ăsta. Întrebarea mea este: pentru copilul respectiv, reprezintă o amintire undeva, o ancoră, în timp, pentru mai târziu, sau este doar o chestie, un show, și atât?
Om_de_jad Pentru copil, nu. Pentru părinți, da. Dacă un copil își face botezul respectiv la doisprezece ani, da, o să fie și pentru el. Dar dacă îl face cât mai repede, pentru că ne interesează să-l trecem, acolo, pe catastif, la biserică, să-l trecem că mai avem un creștin în plus, și doar ăsta este scopul, de fapt, pentru copil nu reprezintă nimic, este ca o întâmplare oarecare, cum s-a întâmplat și s-a lovit la picior când era mic, s-a lovit și are o bubă - și-o amintește; în aceeași măsură poate să-și amintească și treaba aia; dacă e suficient de mare, își va aminti; dacă e mic, nu-și amintește. Dar, pentru părinți, simbolul respectiv are o valoare. Dincolo de treaba asta, actul în sine, de botez, ar putea avea niște efecte benefice asupra copilului, deci să nu înțelegeți de-aici că eu sunt împotriva actului de botez în sine. Nu, sunt împotriva actului de botez, așa cum se practică el.
La modul concret, așa cum se întâmplă în momentul de față, nu are nici o relevanță, pentru că oamenii ăia sunt cu mintea în bocanci. Ei nu sunt atenți la ce fac și, oricum, nu cunosc prea multe. Sunt pe alte căi. Dar ideea de a boteza un copil, pentru a curăța unele lucruri, poate funcționa. Deci, sunt anumite lucruri care pot fi curățate la un nou născut sau la un copil mic, pot fi curățate unele lucruri, de către persoane care chiar știu să lucreze în subtil, dar nu prin ritual. Ritualul ăla este o chestie de show.
O persoană evoluată poate curăța niște lucruri, nu numai la un copil, ci și la oameni mari; poate să facă treaba asta, fără ca celălalt să-și dea seama. Nu e nevoie de tot tămbălăul ăla. S-ar putea ca omul în cauză să simtă așa o ușurare, să simtă că odată ce s-a văzut cu omul respectiv și a vorbit cu el, i s-a luat o piatră de pe inimă și are gândurile mai clare. Uneori, oamenii care știu ce fac umblă, și toți maeștrii, în general, umblă și umblă încontinuu, chiar și când tu dormi, deci se fac astfel de lucruri.
Maestrul, în momentul în care se gândește la cineva, mai ales la un discipol, el nu se gândește, așa, la modul la care se gândește tata, vecina - la ce mai face vecinul prin curte, ci, efectiv, când se gândește la discipol, se conectează la el, vede care sunt problemele în momentul ăla, și face niște modificări pe-acolo.
Exista o legătură între maestru și discipol, o să mai discutam mâine pe tema asta.
Deci, un om, care nu are probleme în subtil, care știe să lucreze în subtil, atunci când intră în contact cu un copil, sau cu un om, poate să facă niște lucruri bune pentru acel copil sau pentru acel om.
Nu dau mai multe detalii, că nu e cazul. Dar, în principiu, poate să facă niște lucruri mai bune, în sensul că poate să ușureze drumul acelui om, să-l ajute.
Cum pot fi folosite simbolurile în cunoaștere pe mai departe? În primul rând – cuvintele, sunt niște simboluri pe care le folosim în comunicare, dar fiind utilizate în mod curent, cred că le-am pierdut sensul de a acționa, ca simboluri, la un nivel profund.
Om_de_jad Cuvintele nu sunt simboluri, simbolul e altceva
Bine, sunt generatoare de simboluri cuvintele. La nivel mental, îți pot genera anumite, imagini să zicem. În ideea asta cred că...
Om_de_jad Lămâia e un simbol, imaginea lămâii este un simbol. Cuvântul e o noțiune, în continuare.
Tu întrebi de fapt cum poți să folosești simbolul pentru a evolua. Asta e întrebarea.
Simbolul, în sine, că suntem la capitolul deziluzionare și iluzie, are valoare în măsura în care tu crezi în el. Pentru că, dacă luam un extraterestru și îi dăm o cruce... semnul crucii n-are nici o relevanță pentru el.
Toate simbolurile pe care le avem, de fapt, țin de condiționări. Un nene din Africa, din triburile alea, dacă îl luăm și îi dăm o icoană în mână, ce o să facă el cu ea? Pe de-o parte, e clar că e și lipsă de cunoaștere, dar simbolul, în sine, reprezintă pentru tine ceva, dacă și tu ai deja un background pe tema asta.
Simbolul, el, ca simbol, nu conține în el nimic. Dacă eu desenez un pătrat, ca să consider că este un pătrat, trebuie să delimitez laturile pătratului de spațiul exterior. Dacă n-aș avea abilitatea de a separa spațiul ăsta de aici, de spațiul celălalt, și să văd toate segmentele astea, ca fiind o graniță, și să spun: „Astea sunt în exterior, astea sunt în interior”, n-aș putea avea un pătrat.
Întrebarea ta e în felul următor: „Cum mă poate ajuta pătratul să obțin ceva real?”.
Pătratul în sine n-o să te ajute... să nimic. El, în sine, nu are nici o putere, puterea aia i-o dai tu, prin faptul că pătratul reprezintă ceva pentru tine.
E valabil pentru orice fel de simbol.
Acum, să nu se tragă concluzia de aici că putem să ne batem joc de orice fel de simbol, că putem să ne batem joc de Sfânta Treime, că putem să ne batem joc de tot ce vrem noi, că e doar un simbol și e doar în capul nostru. Nu. Dar ele însele, simbolurile, nu conțin nimic. Le dăm noi tot felul de interpretări și, atunci, ele au relevanță.
Fără să cunoaștem niște lucruri, deci, în principiu, nu ți-aș indica să te folosești de simboluri pentru a obține o realitate, pentru că simbolurile nu au legătură cu realitatea.
Poate nu am înțeles eu bine ce am citit mai demult, dar nu la simboluri în sensul de „icoană” sau „cruce” m-am referit, ci la faptul că, în evoluția omului, am citit undeva, capacitatea de a vedea simbolurile și de a le lega între ele a dus la cunoaștere, pe mai departe, și la crearea unui limbaj articulat.
Om_de_jad De acord, dar eu în cadrul acestei expuneri pun la îndoială inclusiv cunoașterea.
Adică, atunci când vorbim în interiorul unei sfere de genul ăsta, da, perfect de acord, simbolurile ajută să nu-știu-ce, teoremele ajută să nu-știu-ce, toate astea ajută. Dar când vorbim despre iluzie, la nivelul la care discutăm noi acum, înțelegem cunoașterea în sine ca pe o iluzie. Am spus, încă de la început, că inclusiv viața este o iluzie, că viața este formată din iluzie și chiar este iluzie.
Dar trebuie să înțelegeți de aici că și faptul că spun că este iluzie – este tot o iluzie. Deci, ea este, în același timp, și iluzie și, în același timp, nici nu este iluzie. Ea este și realitate și iluzie în același timp. Asta este Maya despre care vorbim.
De-aia vă spuneam ieri, în introducere, că sunt oameni care spun că totul este o iluzie. Dar și iluzia că „totul este o iluzie” - este tot o iluzie.
Din păcate, nu pot să te ajut cu simbolurile, pentru că noi suntem la capitolul deziluzionare. Dar dacă vrei să purtam o discuție, în interiorul iluziei, despre simboluri, atunci putem să avem o discuție lungă, despre tot felul de lucruri, și despre cum putem să folosim simbolurile.
De exemplu yantra este un simbol al unei puteri cosmice, de regulă, sau al unui aspect al existenței. Cu ajutorul unei yantre, putem să trecem dincolo, deci yantrele, simbolurile respective, sunt niște porți către realitate. Prin ele, prin acel simbol, te poți deziluziona.
Este o mare diferență între simbolurile pe care noi le avem, și care reprezintă ceva, și yantrele, care reprezintă un anumit aspect al universului, care te poate ajuta, îți poate furniza, îți poate da forța necesară pentru a ajunge la realitate. Primind și folosindu-te de forța de la acea putere cosmică sau de la acel simbol al existenței, poți ajunge la realitate.
Am vorbit la Olănești despre noțiunea de „aliat” și, atunci, le-am spus mai multe lucruri oamenilor. Noi, fiind în interiorul acestui cerc, pentru a ieși în afara lui, avem nevoie de un aliat. Evident că acel aliat este imaginar dar, fiindcă Maya este iluzie, ne folosim de imaginație pentru a ieși către real.
La început o să fie mai greu, după care o să fie din ce în ce mai puternică treaba, până când putem să generăm vise. Capacitatea de a genera vise, deja arată o mică ieșire din Maya. Dar, dincolo de treaba asta, și când noi vorbim despre deziluzionare, aici, nu mai putem să vorbim despre ajutorul simbolurilor.
Gândiți-vă că este absurd să-ți pui problema... realitatea este realitate, simbolul este un simbol; simbolul nu este realitatea. Imaginea din oglindă nu este imaginea reală, imaginea din apă nu este imaginea reală. Simbolurile, toate lucrurile astea, merg până la oglindire – până acolo. Mai departe, cum, cum poate să existe? Exista o relație între simbol și realitate, dar realitatea și simbolul sunt două lucruri complet diferite.
Ai zis, la un moment dat, de zodii, că trebuie să… ne recunoaștem caracteristicile zodiilor și, când ne-ai făcut descrierea aia, am rămas mirată că, de exemplu, o femeie s-ar comporta diferit, dacă ar avea bărbați de zodii diferite. Totuși, ea este o singură zodie; de ce se comportă cu un bărbat berbec într-un fel și cu un bărbat pești în alt fel?
Om_de_jad Pentru că noi rezonăm, unii cu ceilalți, într-un fel sau altul. Avem relații diferite între noi. E vorba de ce emană respectivul, de ce exprimă respectivul sau respectiva. Deci nu suntem desenați așa, din două linii. Și e normal că depinde foarte mult relația dintre oameni, de felul în care sunt acei oameni; calitatea relației, modul de a relaționa, felul în care discută, ce se obține din ce se discută și așa mai departe – e absolut firesc să fie așa. Nu știu de unde ar putea să apară ideea că un om trebuie să reacționeze la fel, indiferent cu ce fel de oameni intră în contact. Nu cred că este așa.
Un om care merge la psiholog, în momentul în care stă de vorbă cu psihologul, se comportă complet diferit față de cum s-ar comporta dacă ar vorbi cu vecinul, chiar dacă are să-i povestească același subiect.
Dau un exemplu: mi s-a tăiat maioneza, da? Într-un fel vorbesc cu vecina, despre faptul că mi s-a tăiat maioneza, altfel discut despre chestia asta cu colega de la serviciu, altfel discut despre chestia asta cu mama, când o sun.
Deci, nu vad unde apare problema sau la ce se referă întrebarea, pentru că e normal…
Pentru că dacă zodia ne direcționează așa de mult, atunci ar trebui conform acestei teorii: dacă sunt, să zicem, Leu, trebuie să mă comport într-un anumit fel, dar, totuși, mă comport cu partenerul de astăzi într-un anumit fel și…
Om_de_jad Da, dar tu te comporți între anumite granițe așa.
Să luăm de exemplu un copil indisciplinat. El este indisciplinat – punct. N-ai ce să-i faci. Dar el se va comporta diferit, în funcție de cum este învățătorul lui. El tot indisciplinat va fi. Caracteristicile de bază ale copilului indisciplinat rămân așa cum sunt ele. Dar, în funcție de cel care-l învață și de felul în care se poartă ăla care vrea să-l învețe, el se va comporta diferit, dar în aceiași parametri.
Deci, persoana în Leu se va comporta așa cum se comportă o persoană în Leu, dar asta nu înseamnă că va da aceleași răspunsuri oricărei persoane cu care intră în contact. Rămân caracteristicile de bază, pe care noi trebuie să le cunoaștem.
Doar așa putem să învățăm, printre altele, arta de a relaționa cu ceilalți.
Cineva care nu cunoaște zodiile, trebuie să aibă un alt sistem de a cunoaște oamenii din jurul lui, ca să poată comunica cu ei. Să cunoști zodiile este o metodă, mai există și alte metode de a cunoaște oamenii din jurul tău.
Asta cu a cunoaște zodiile înseamnă a cunoaște tipurile de oameni, nu?
Om_de_jad A cunoaște cum se comportă oamenii născuți într-o anumită zodie, tipurile de oameni, nu știu, aici e o discuție.
Când discuți despre tipuri de oameni, trebuie să-i împarți în câteva categorii, că e vorba de criteriile după care îi împarți pe oameni, pe categoriile alea.
Că, dacă ne referim la tipologiile alea, din psihologie, sau din ce vrem noi, alea sunt făcute după niște caracteristici, astfel încât să împarți oamenii în câteva grupuri simple.
Împărțirea pe zodii este foarte complexă, comparativ cu împărțirea pe tipologii.
Dar împărțirea pe zodii de ce e folositoare?
Om_de_jad E folositoare pentru că ea se referă la modul în care acționează oamenii în viața de zi cu zi. Deci exact ce ne doare pe noi în mod normal.
Eu dacă îți spun ție: „Am furat o găina”, dau un exemplu. Dacă tu ești în zodia Taurului, o să mă întrebi: „De la cine ai furat-o?”, în ideea că, ăia care rămân fără găina respectiva o să moară de foame, sunt niște oameni săraci sau... poate au o problemă, că le-ai luat tu găina aia. Pune problema cumva de familie: „Ce se întâmplă cu ăia de unde ai furat-o?” sau: „Cui vrei să i-o dai? I-o dai mamei să o facă ciorbă, ce faci cu ea?”. Știi?
Dacă îi spui același lucru unui Berbec, el, poate, o să spună: „Vezi că, dacă o vinzi acum, săptămâna asta, e o ofertă nu-știu-unde și s-ar putea să scoți mai mult de pe ea”. Sau, tot în ideea asta, Berbecul ar putea să spună: „Băi, dar nu e bine, nu e corect ce ai făcut, că, uite, în Biblie spune că nu e bine să furi”.
Același lucru, dacă îl spui unui tip din zodia Fecioară, să zicem, s-ar putea să nu zică nimic. Se uită la tine și își vede de drum și tu nu știi exact dacă el te aprobă sau nu te aprobă și s-ar putea ca, întrebându-l, să te miri, să vezi că el n-are nici o idee despre treaba asta, n-are nici un fel de idee dacă e bine sau rău ce ai făcut.
Pe el îl interesează doar atâta, atâta cunoaște: dacă e cu tine în treaba asta sau nu e cu tine în treaba asta. Dacă e cu tine în treaba asta, tace din gura și nu te judecă sub nici o formă, nu-l interesează că ai făcut un lucru rău sau n-ai făcut un lucru rău, e prea puțin important. Important e dacă el ține cu tine sau nu ține cu tine, în treaba asta. Dacă ține cu tine, tace din gură și, dacă întreabă poliția, e mormânt, nu spune nimic, că ai furat o găina sau nu. Dacă nu e cu tine, se duce și spune la poliție: „Uite, ăla a furat o găină”.
Deci, vezi, aici sunt niște lucruri complet diferite.
Dacă, de exemplu, îi spui unui Săgetător c-ai furat o găină, Săgetătorul te întreabă: „Și cum te-ai simțit, când ai furat găina aia? Cum e să furi găini? Zi-mi și mie, că sunt curios!”
Dacă discuți cu o persoană din zodia Gemeni și spui: am furat o găina.… depinde în ce toane se află în momentul ăla, s-ar putea să te spună la politie, s-ar putea să zică: „Ok, da' de ce ai făcut treaba aia?” „...Păi așa!” „A, bine.”
Să zicem că un om nu știe noțiunea asta, de zodie, nu știe ca ăla e Leu, că... Ar putea să cunoască tipurile de oameni, fără să aibă denumire pentru fiecare? La asta m-am referit. Ce mi se pare greu, e să înțeleg care e diferența între tipuri de situații - și tipuri de oameni.
Om_de_jad Nu știu exact ce înțelegi prin „tipuri de situații”, adică e greu să faci o clasificare a tipurilor de situații. Nu știu cum… În viața de zi cu zi, întâlnim tot felul de situații. Cum le clasifici? ...că sunt milioane de situații.
Putem să stabilim o listă cu o sută sau două sute de criterii; luăm zodiile separat și tragem cu liniuțe, spunem: „În caz de pericol, face așa; în caz de supărare, face așa; în caz de... așa, face așa...”.
Se pot trage astfel de relații, dar mi-e mie prea lene să scriu o carte de genul ăsta. Aș putea să fac un studiu de acest fel și să stabilim exact criteriile alea, cum ai spus tu, și atunci o să fie foarte clar cum va acționa…
Vreau să punctez rolul pe care îl are atenția, în relaționarea cu ceilalți, cu oamenii din jurul nostru. Pentru a ne da seama de tipul lor și de felul în care rezonăm cu ei, bineînțeles, pentru a comunica mai bine, pentru a facilita comunicarea, atenția asta, pe care noi ar trebui să o lăsăm asupra noastră, să fie și în exterior, să fie și către ei, să vedem cum sunt ei. Și mă gândeam că așa am putea să ne dăm seama de tipul lor. Poate nouă ne-ar ieși mai multe tipuri decât doisprezece câte sunt zodiile.
Om_de_jad Da, dar te poți pierde în peisaj. Să zicem că găsești 24 de tipuri; cu ce te ajută? Vor fi mai multe, mai tare intri în confuzie, nu? Până la urmă, toată chestia asta cu zodiile este o schemă, să zicem, și e alcătuită, în principiu, după astre. Așa a fost gândită treaba asta, de aia sunt zodii și de-aia sunt cate sunt. Probabil că dacă era gândită de către niște matematicieni, depinde în ce sistem de numerație lucrau, dacă lucrau în baza șaisprezece, făceau șase. Deci, pe noi nu ne ajută, este irelevant dacă descoperim douăzeci de tipuri sau patruzeci sau șase. Important e să operam cumva cu ele.
Dacă operăm într-un mod mecanic, atunci ne ies doar situații, una după alta. Le uităm, ajungem la aceeași situație, la fel, ne înțelegem mai bine sau mai puțin bine, după sistem mecanic. În schimb, dacă suntem atenți și rezonăm cu un anumit tip de oameni, când vom mai ajunge în aceeași situație, vom ști cum să facilităm comunicarea cu ei. Asta spun.
Om_de_jad Da, e corect cumva, da. Într-un fel, e corect. Dar, totuși, atenția, mai ales pe noi înșine, ne duce tocmai către ieșirea de sub influența zodiei pe care o avem.
Asta înseamnă că putem să ne înțelegem cu toate?
Om_de_jad Da, pentru că exact despre asta vorbim. Atenția cu dublă direcție, practicată, duce către deziluzionare. Am spus treaba asta și uite cum, ușor-ușor, lucrurile încep să se lege între ele. Tu, practicând atenția cu dublă direcție, vei vedea cum se comportă cei din jurul tău. Și, dacă până acum nu erai atent, iar în relație cu cei din jur te comportai mecanic, și totul se întâmpla așa cum se întâmpla, de data asta începi să observi. Asta este diferența.
O să fii șocat, la un moment dat, să vezi că doi oameni din aceeași zodie reacționează cam la fel în aceeași situație. Cu timpul, tot practicând, o să înveți. O să începi să știi exact ce va face respectivul. Bine, „exact”, dar cu aproximație, nu poți fi sută-la-sută sigur, depinde foarte mult și de respectivul, cât este de influențat de zodie sau cât este atent și cât de mult poate să iasă de sub influența aia.
Oricum, un lucru important aici, de notat, este că un om treaz va reacționa întotdeauna cu totul altfel și fără prea mare legătura cu zodia lui, atunci când o să facă o chestie. Mai ales în ceea ce-i privește pe ceilalți - în nici un caz n-o să ia o decizie din asta mecanică și n-o să reacționeze... și atât. Va acționa într-un fel.
Vorbeai despre iluzia de a avea un om și despre zodii. În ce măsură gelozia ține de iluzia de a avea un om și în ce măsură ține de o chestie personală, în raport cu sinele? Gelozia este unul din lucrurile cu care poți să vii de la familie sau de altă dată?
Om_de_jad Hai să încep cu a doua întrebare. Da, gelozia se moștenește din familie, pe de o parte, și, pe de altă parte, ține de… puterea ta personală. Un om cu putere personală, de regulă, este gelos. Oamenii slabi nu sunt geloși, sunt doar posesivi și parșivi. Oamenii geloși, de regulă, sunt oamenii care dispun de energie multă, dispun de multă energie și încearcă să imprime asupra celorlalți, cumva, energia aia.
Aș vrea, dacă poți, să-mi explici mai bine ce vrea să spună prima întrebare, că nu-mi este foarte clar.
Da, gelozia are legătura și cu familia, ca să-ți răspund la a doua întrebare. Are legătura multă, că multe chestii vin din familie. Din familie se trage gelozia, ca mod de exprimare a sentimentului de gelozie, adică, așa cum sunt geloși părinții tăi sau rudele, exact în modul ăla vei fi și tu gelos, ca mod de exprimare. Dar factorii care duc la chestia asta diferă, nu țin de familie. Adică, dacă tac-tu, să zicem, este gelos pe reușita cuiva, nu înseamnă că și tu o să fii gelos pe reușita cuiva, poți să fii din alte cauze, dar felul în care te vei exprima o să semene foarte mult cu cel din care ți se trage neamul.
Mai zi-mi un pic despre prima întrebare.
Mi-este clar ca ține, pe de o parte, de iluzia că ai un om. Ești gelos că are vreo treabă cu altul, pentru că ai impresia că e numai al tău, pe de o parte, dar, pe de altă parte, poți fi gelos pentru că ai o problema tu cu tine, nu știu, n-ai stimă de sine, nu crezi că omul respectiv îți poate acorda destul de multă atenție, sau crezi că își împrăștie atenția la alte persoane și nu mai are destul pentru tine. Și aici am ajuns la ce vorbeai tu despre zodii și predispoziții. În ce măsură ține de zodie și în ce măsură ține de altceva?
Om_de_jad Păi, cred că trebuie văzut, nu cred că e o regulă generală, depinde la fiecare.
Iluzia aia, că omul îți aparține, ea se manifestă, deci ia forme diferite, în funcție de zodie. Adică, un om în Rac consideră că cineva este proprietatea lui foarte diferit de un om în Leu.
Un om în Leu când spune „ești al meu” spune cum îi spune calului „ești al meu”, adică exact cum îi spune cățelului „ești al meu”.
Un om în Balanță care spune „ești al meu”, de fapt, spune „sunt al tău”. Când el spune „ești al meu”, el, de fapt, vrea să spună „sunt cu totul și cu totul numai al tău, ai dreptul să faci orice vrei cu mine, ești al meu”, dar el îți spune pe gură: „ești al meu”. Trebuie văzut în ce măsură ține de zodie.
Dar, iluzia, așa, luată separat, iluzia că poți deține un om, ea este aceeași, la toată lumea, și n-are treabă cu zodia, deși se manifesta diferit în funcție de zodie.
Pot să intervin? Ai zis mai devreme că gelozia poate fi genetică și modul de…
Om_de_jad Nu, nu. Am spus ca exprimarea geloziei ține de ce vine din familie.
Ce vine din familie?
Om_de_jad Exprimarea, nu gelozia. Gelozia nu este ereditară.
Deci nu e obligatoriu să fii gelos.
Prin copiere de la ceilalți, de când ai fost copil ca i-ai văzut manifestându-se în atât de multe…
Om_de_jad Și asta, dar nu numai asta. Este multă copiere, că dacă vezi așa, te comporți cam ca părinții. Dar nu este numai asta, că s-ar putea să te comporți ca bunicul, pe care nu l-ai cunoscut niciodată. Și părintele, de exemplu, la gelozie niciodată n-a lovit, dar tu ai lovit și bunicul lovea la gelozie. Și afli de la părinți și spui: „Uite, bunicul așa făcea, la gelozie, spărgea sticla de masă și scotea gâtul de la sticlă" - și tu, la fel. Sau, chiar dacă n-o faci, pentru că ești un om educat, instinctul tău e să pui mâna pe sticla și s-o spargi.
Și-atunci nu mai are legătura cu ce ai văzut acasă, că tu ai văzut acasă altceva. De-asta spun, modul de exprimare întotdeauna ține de neam - și nu numai la chestia cu gelozia, toate lucrurile puternice din ființa noastră țin de neam. E un lucru bun, pentru toată lumea, în general, când cauți o relație, este bine să cunoști apropiații respectivului, rudele și așa mai departe, ca să-ți faci o idee, cam cum sunt oamenii ăia, pentru că vei avea așa specimene în familie, prin copii, că se moștenesc toate…
Toate dorințele și toate fricile de la bunici, de la străbunici, și așa mai departe, se adună în copii (alea relativ recente, două-trei generații în urmă). Nu vă închipuiți că, săracii copii, întotdeauna iau spuma de pe tort, tot, toată floarea cea vestită. Ei iau cam trei-patru generații, așa, și le cară cu ei. Și, atunci, vă atrag atenția asupra următorului lucru, că de-aia este foarte important cum ne comportam noi, înainte să avem copii, dar și după ce avem copii. Dar, înainte și după ce avem copii, este foarte important dacă noi ne îndreptăm, pentru că vom ușura viața copiilor noștri și a copiilor copiilor noștri, doar așa se poate face ceva.
Oamenii citesc cărți despre cum să fie părinți mai buni.
Om_de_jad Nu e rău nici asta, e bine că se scriu cărți despre cum să fie părinți mai buni, deci e un…
Într-adevăr, dar mi se pare că se pierd anumite lucruri mult mai importante decât…
Om_de_jad Eu cred că dacă ei nu citesc acele cărți n-o să fie niște părinți mai buni decât dacă le citesc. Așa că s-ar putea să fie totuși folositoare, pe unii poate îi ajută.
Da, probabil că îi ajută.
Om_de_jad Dar, dacă nu le citesc, s-ar putea să nu-i ajute și să fie mai rău decât dacă le citesc. Nu știu. N-aș fi împotriva cărților de genul ăsta. Unele dintre ele nu sunt neapărat rele.
Nu, dar, nu știu, cred că îi fac să considere că sunt cumva capabili sau…
Om_de_jad Părinții care citesc cărțile alea au impresia că sunt capabili. Păi nu cred că un părinte care n-avea din start ideea că este foarte capabil s-ar fi apucat să citească o carte de genul ăsta. Deci, el era un om, ce zicea… „Vai, sunt incapabil, nu știu să-mi cresc copilul!” și a citit cartea și brusc zice „Acum am devenit capabil, că am citit cartea”. Nu, el se crede capabil înainte să citească.
Era convins că e capabil și a zis: „Băi, cireașa de pe tort, mai citesc și cartea asta, să devin supra-capabil” și după aia se simte mai…
Ziceai tu că omul trăiește într-o iluzie și că e o iluzie că știe, că poate să afle mai mult, și că e ușor să afle, că e ușor să înțeleagă. Dacă nu înțelege, e o problemă de timp sau nu a găsit o situație care să-l ajute să înțeleagă…?
Om_de_jad Păi aici sunt două mari iluzii: este iluzia numărul unu, că toate lucrurile sunt la îndemână și că „Dom’le, viața asta este atât de simplă! Doar trebuie să întind, așa, o mână și am găsit rezolvarea!”. Este o idee proastă, pe care o au oamenii. Cineva le spune lor cum că, la problemele complexe, întotdeauna, soluțiile sunt foarte simple, adică, „Dom’le simt că trebuie să fie pe undeva o rezolvare ușoară!” (ca-n bancul ăla cu optimistul și cu pesimistul, când copilul optimist a găsit o băliguță si a zis: „A, trebuie să fie și căluțul pe undeva!”).
Oamenii zic: „Da, am o problemă urâtă, îmi cam bat nevasta și nu știu de ce o bat, și sunt foarte supărat, așa, și violent. Dar, bă, problema asta are sigur o rezolvare pe-aproape, doar că nu sunt eu atent!”.
Nu, este o problemă complicată, nu e o problemă simplă.
Dar sunt oameni care, dintr-un anumit motiv, consideră (și nu știu cine le-a dat ideile astea) că problemele de genul asta se rezolvă, așa, instantaneu, că există o rezolvare, undeva, aproape. Și iau genul ăsta de atitudine și în fața vieții, în general. Apare o problemă economică, o problemă gravă, să zicem, o problemă de familie: n-au cu ce să se hrănească, și el are întotdeauna impresia că mâine se va împiedica de ceva și, când o să cadă, în cădere, o sa dea, așa, de o pungă cu galbeni. Dar el este convins de chestia asta, că așa va fi, nu știu de unde vine convingerea asta. Zicea D. că suntem conduși de media și de filme să credem că soluția e la doi pași.
Nu știu în ce măsură este așa. Cred că oamenii erau așa de dinainte să apară televiziunea sau presa. Bine, e adevărat, asta le dă și o senzație plăcută, dă o senzație de siguranță.
Alt gen de atitudine, la fel de defectuos, este să crezi că lucrurile sunt mai complexe decât sunt. Și asta este o eroare, să crezi ca problemele sunt foarte-foarte complicate, atunci când ele nu sunt. Sau să creezi niște situații complicate, atunci când nu-și au rostul.
Sunt lucruri simple, la care trebuie să acționezi direct, și lucruri complicate, la care nu trebuie să acționezi direct și fără să gândești bine înainte.
Dar scopul nostru, ca jucători ai Jocului Realității, este să ne dăm seama care sunt problemele minore, care se pot rezolva direct și ferm, lăsând problemele mai complicate la analizat.
Ce încercam să vă spun e că ideea de a considera ori că toate răspunsurile sunt la îndemână („Stai să mă caut prin buzunare ca găsesc răspunsul acum”), ori să faci o întreagă telenovelă dintr-o chestie super-simplă, care se rezolvă imediat și să începi să analizezi („Stai că nu pot să rezolv, ca îmi trebuie un specialist care să…”) este o prostie.
Astea sunt doua capcane.
Vorbeai tu de gândire practică, cu ceva timp în urmă.
Om_de_jad Da, gândire practică. Din păcate, sunt unii oameni care nu au gândire practică și trebuie să se lucreze și cu acei oameni. Sunt oameni care nu au gândire practică și care nu pot, sub nicio formă, vreodată, să aibă gândire practică și trebuie să o înlocuiască pe aceasta cu altceva. De exemplu, cu încrederea sau capacitatea de a descoperi lucruri noi foarte rapid și în situații critice, care să rezolve niște probleme. Sunt multe altele, la acești oameni trebuie să dezvolți capacitatea de exprimare.
Ei trebuie să fie foarte transparenți, trebuie să fie transparenți ca fantomele, ca să poată să evolueze totuși. Și, când spun transparenți ca fantomele, mă refer la faptul că tot ce vine din exterior și tot ce vine din ei, către exterior, trebuie să fie vizibil cu ochiul liber, așa cum se întâmplă în cazul artiștilor consacrați. Ei pot transmite către public și pot prelua de la public informațiile de așa manieră, încât, dacă te uiți la ei, aproape că le vezi, așa cum se transmit (mă refer la artiști adevărați, nu la vedete închipuite). La niște artiști adevărați, atunci când transmit către public, și publicul către ei, aproape că vezi transferul de informații. Așa trebuie să ajungă un om care nu are deloc abilități practice și care nu are gândire practică.
Un om, care are gândire practică, are funcția intelectuală mai dezvoltată decât ceilalți?
Om_de_jad Un om care are gândire practică, în general, da, are funcția intelectuală ceva mai dezvoltată, dar știm și noi că poate să aibă altă funcție mai puțin dezvoltată și, de regulă, așa se întâmplă.
Adică gândește dar nu și pune în aplicare?
Om_de_jad Partea cu aplicarea ține, în general, tot de funcția intelectuală. Un om, care gândește bine și concret, gândește și cum să pună în aplicare lucrurile alea, nu poate să le gândească doar așa la modul…
Se gândește cum să facă, dar până la a face...
Om_de_jad Aici deja ține și de alți factori, nu doar de gândire. Ține și de voință, ține și de abilități practice directe, și de capacitatea de a deprinde lucruri noi…
De emoția, de frica de a face respectivul lucru, nu?
Om_de_jad Da sunt mai multe care contribuie, bineînțeles. Dacă te referi la a pune în practică ce i-a trecut prin cap, da.
Era o iluzie la care mă gândeam, de când ai început să spui despre iluzii. Iluzia care te face să crezi că ești un singur „eu”, aia pe care o avem, zi de zi, de dimineață, când ne trezim, până seara, când ne culcăm.
Om_de_jad Noi suntem obișnuiți că suntem într-un singur fel. Și dacă cineva ne spune „Băi, ne vedem mâine la ora 8:00 undeva?”, noi spunem, „Da, ne vedem”, numai că uităm că în noi se schimbă lucrurile și mâine, pe la ora 7:00, e altul - căruia nu-i place să se trezească devreme și zice „Băi, lasă că nu se întâmplă nimic și dacă nu te duci să te întâlnești cu ăla! Ce-o să se întâmple? N-o să se întâmple nimic!”.
Da, este un alt tip de iluzie și, în general, foarte mulți oameni au problema asta, dar trebuie să conștientizezi că ea nu există neapărat la toată lumea și se poate ieși din treaba asta. Se poate ieși din treaba asta, ultima.
Comportamentul schizoid, la bărbat, cel puțin, se referă la sexualitate. În momentul în care comportamentul sexual ține de alta zonă a personalității lui decât aia normală, „loverboy”-ul din el este altcineva decât omul obișnuit și personalitatea lui normală este diferită de aia din timpul actului sexual. Atunci apare o scindare la bărbat. Ăsta este ultimul comportament schizoid. Când bărbatul va fi același și când se spală pe dinți, dimineață, și când se duce la muncă, și în timpul actului sexual, atunci va apărea acea unificare.
Dar care ar fi factorul comun între astea două situații când se spală pe dinți dimineață și în timpul actului sexual? E mai atent, mai prezent? Factorul comun este sinele, nu?
Om_de_jad E sinele, bineînțeles.
Omul obișnuit, când se spală pe dinți, are un „eu” fals, o personalitate falsă, și, atunci când face sex, este altă personalitate. Deci el este altcineva, cineva din capul lui.
Oamenii obișnuiți nu sunt foarte diferiți de schizofrenici, doar că la ăia sunt personalitățile foarte accentuate, în așa fel încât nu mai… Dar, în general, omul are un comportament schizoid de felul lui.
E suficient doar să fii foarte sincer și să scrii, timp de cinci minute, pe o coală, tot ce-ți trece prin cap, ca să vezi că e o harababura acolo de…
Pe urmă, dacă citești zici „Omul ăsta ar trebui închis”.
Tot m-am gândit la chestia asta și voiam să delimitez bine eurile astea care se…
Om_de_jad La un moment dat, te identifici. Dar nu trebuie să fii foarte atent pe ele, mă-nțelegi? Deci nu are prea multă relevanță să le găsești. Este important să le conturezi astfel încât să le poți vedea cum lucrează, când trec de pe o pistă pe cealaltă, când trec de pe o zonă pe alta.
Meditația de care vorbeam mai devreme, în legătură cu observarea gândurilor, este, de fapt, superioară; ea nu mai are treabă cu eurile, este o instanță superioară. Dacă ai putea tot timpul să meditezi (dar cine poate să mediteze tot timpul la chestia asta?), n-ai mai avea nevoie să studiezi eurile, pentru că le-ai vedea efectiv cum se schimbă.