Jocul Realității

Era vorba de vicii și de cum poți să le să le elimini sau să le diminuezi. Ce faci când viciul este foarte apropiat de un instinct? De exemplu, îți place să mănânci, dar, la un moment dat, nu mai este vorba de mâncare; o dată e normal să mănânci, că îți trebuie, instinctual, ai nevoia de a mânca, și, după aia, intervine viciul.

Om_de_jad Adică nu te poți opri din mâncat?
Aici intervine plăcerea de a mânca. Plăcerea de a mânca arată că tu, de fapt, ai nevoie de plăcere, trebuie să-ți provoci plăcere cumva; de fapt, dorești plăcere. Mâncatul este cel mai simplu mod de a-ți obține plăcerea respectivă. Dar este o nevoie de a obține plăcere și trebuie văzut de ce ai nevoie de plăcere - că plăcerea asta, de regulă, nevoia de plăcere, de fapt, apare pe fondul unei neplăceri pe care tu cauți s-o astupi, cum ar veni, cu mai multa plăcere.
Deci, există o neplăcere undeva, o neplăcere profundă sau o tristețe profundă sau ceva de genul ăsta, pe care încerci s-o combați prin plăcere. Și, sigur ca e plăcut să mănânci, dacă îți dezvolți simțurile, o să-ți placă din ce în ce mai mult să mănânci și vei mânca pentru a obține plăcere, ca plăcerea respectivă să anihileze o neplăcere sau o tristețe, sau ceva, undeva, în interior.
Trebuie văzut, în primul rând, despre ce este vorba; în primul și în primul rând trebuie văzut unde ajunge plăcerea respectivă, ce hrănește plăcerea respectiva. Că nu e doar o chestie în gură, e ceva mai mult; poate îți provoacă un fel de liniște, cum ar veni, și, atunci, e vorba de o neliniște, de o nesiguranță, de teamă, nu neapărat de neplăcere, poate să fie orice, trebuie văzut.
Nu poți să spui așa, cum ziceau ăștia până acum, că nevoia de a mânca este totuna cu nevoia de a fi iubit, că din lipsa de iubire vrem să mâncăm. Pot să fie multe alte lucruri, nu neapărat asta. Poți să te simți iubit și totuși să mănânci din teama de ceva. Teama de moarte te poate face să mănânci, că, dacă mănânci, trăiești și dacă trăiești - nu mori. Vezi, e simplu. Poate să fie și din frica de moarte de exemplu, trebuie văzut. E o frică sau o neplăcere undeva.

Mulți au vicii deghizate în virtuți și sunt mai dificil de văzut, pentru că toți cei din jur și, implicit, persoana respectivă, văd totul ca pe o virtute. În realitate, este un viciu în care se refulează. Este adevărat sau nu? De exemplu, unei persoane îi place să citească și toată lumea îl laudă, că toată ziua se duce, citește, își ia cărți și toate astea…Dacă o face pentru că vrea să citească, să cunoască mai mult, mi se pare că ar fi ok, dacă o face pentru a nu merge afară cu alți oameni, pentru că i se pare că îl țin departe sau că își bat joc de el, în momentul ăla, zic eu că devine un viciu, o refulare.

Om_de_jad Afirmația ta poate să fie corectă. Dacă omul respectiv citește, pe lângă faptul că nu se poate integra, să zicem, sau dintr-o frică, dintr-o teamă, de a se integra, și pentru că ceilalți îl admiră că citește, atunci și dorința de a fi admirat de ceilalți vine tot dintr-o teamă. Pe același plan pot să fie mai multe.
E aceeași monedă, dar are două fețe diferite: pe o parte viciul, pe o parte virtutea, ca să zic așa.
Virtute ar fi dacă acel „ceva” chiar este folositor, prin el însuși. Cam așa ceva vine virtutea. Cititul nu este folositor în sine.
A fi un om bun este o virtute, dar când vorbim despre un om bun... el nu este bun pentru că face bine altora, aici este deja problema celorlalți, mă-nțelegi?
A fi un om bun nu este o virtute. A fi un om drept este o virtute. Când legi acea dreptate de ceva, e bine - că ești un om drept. Pentru că, fiind un om drept, nu faci niciodată greșeli.
Când vorbim despre citit, cititul luat el, așa, în sine, nu prea merge să fie o virtute. Deci, el e întotdeauna în relație cu ceva - poate este în relație cu necesitatea de cunoaștere, poate e în relație cu dorința de a acumula, poate este în relație cu ideea de a-ți explica unele lucruri greu de explicat, dar cititul în sine nu este o virtute.
Chestiile astea sigur că pot să apară ca motive: citesc pentru că ceilalți mă admiră că citesc dar intră în aceeași cutie cu: citesc pentru că așa am auzit că e bine, citesc pentru că îmi place să cunosc, citesc pentru
Dorința de cunoaștere nu este neapărat o virtute. Dorința de cunoaștere este conștientizarea necunoașterii până la urmă. Poți să consideri chestia asta a fi virtute? E cam deplasat un pic.

O întrebare referitoare la simboluri, pentru că tot ce învățăm și tot ce facem este prin simboluri. Și, mai devreme, ai vorbit despre botezul unui copil de câteva luni pe care preotul îl bagă în apă. Apa este un simbol, în momentul ăla. Tocmai ai spus că nu are valoare simbolul ăsta. Întrebarea mea este: pentru copilul respectiv, reprezintă o amintire undeva, o ancoră, în timp, pentru mai târziu, sau este doar o chestie, un show, și atât?

Om_de_jad Pentru copil, nu. Pentru părinți, da. Dacă un copil își face botezul respectiv la doisprezece ani, da, o să fie și pentru el. Dar dacă îl face cât mai repede, pentru că ne interesează să-l trecem, acolo, pe catastif, la biserică, să-l trecem că mai avem un creștin în plus, și doar ăsta este scopul, de fapt, pentru copil nu reprezintă nimic, este ca o întâmplare oarecare, cum s-a întâmplat și s-a lovit la picior când era mic, s-a lovit și are o bubă - și-o amintește; în aceeași măsură poate să-și amintească și treaba aia; dacă e suficient de mare, își va aminti; dacă e mic, nu-și amintește. Dar, pentru părinți, simbolul respectiv are o valoare. Dincolo de treaba asta, actul în sine, de botez, ar putea avea niște efecte benefice asupra copilului, deci să nu înțelegeți de-aici că eu sunt împotriva actului de botez în sine. Nu, sunt împotriva actului de botez, așa cum se practică el.
La modul concret, așa cum se întâmplă în momentul de față, nu are nici o relevanță, pentru că oamenii ăia sunt cu mintea în bocanci. Ei nu sunt atenți la ce fac și, oricum, nu cunosc prea multe. Sunt pe alte căi. Dar ideea de a boteza un copil, pentru a curăța unele lucruri, poate funcționa. Deci, sunt anumite lucruri care pot fi curățate la un nou născut sau la un copil mic, pot fi curățate unele lucruri, de către persoane care chiar știu să lucreze în subtil, dar nu prin ritual. Ritualul ăla este o chestie de show.
O persoană evoluată poate curăța niște lucruri, nu numai la un copil, ci și la oameni mari; poate să facă treaba asta, fără ca celălalt să-și dea seama. Nu e nevoie de tot tămbălăul ăla. S-ar putea ca omul în cauză să simtă așa o ușurare, să simtă că odată ce s-a văzut cu omul respectiv și a vorbit cu el, i s-a luat o piatră de pe inimă și are gândurile mai clare. Uneori, oamenii care știu ce fac umblă, și toți maeștrii, în general, umblă și umblă încontinuu, chiar și când tu dormi, deci se fac astfel de lucruri.
Maestrul, în momentul în care se gândește la cineva, mai ales la un discipol, el nu se gândește, așa, la modul la care se gândește tata, vecina - la ce mai face vecinul prin curte, ci, efectiv, când se gândește la discipol, se conectează la el, vede care sunt problemele în momentul ăla, și face niște modificări pe-acolo.
Exista o legătură între maestru și discipol, o să mai discutam mâine pe tema asta.
Deci, un om, care nu are probleme în subtil, care știe să lucreze în subtil, atunci când intră în contact cu un copil, sau cu un om, poate să facă niște lucruri bune pentru acel copil sau pentru acel om.
Nu dau mai multe detalii, că nu e cazul. Dar, în principiu, poate să facă niște lucruri mai bune, în sensul că poate să ușureze drumul acelui om, să-l ajute.

Cum pot fi folosite simbolurile în cunoaștere pe mai departe? În primul rând – cuvintele, sunt niște simboluri pe care le folosim în comunicare, dar fiind utilizate în mod curent, cred că le-am pierdut sensul de a acționa, ca simboluri, la un nivel profund.

Om_de_jad Cuvintele nu sunt simboluri, simbolul e altceva

Bine, sunt generatoare de simboluri cuvintele. La nivel mental, îți pot genera anumite, imagini să zicem. În ideea asta cred că...

Om_de_jad Lămâia e un simbol, imaginea lămâii este un simbol. Cuvântul e o noțiune, în continuare.
Tu întrebi de fapt cum poți să folosești simbolul pentru a evolua. Asta e întrebarea.
Simbolul, în sine, că suntem la capitolul deziluzionare și iluzie, are valoare în măsura în care tu crezi în el. Pentru că, dacă luam un extraterestru și îi dăm o cruce... semnul crucii n-are nici o relevanță pentru el.
Toate simbolurile pe care le avem, de fapt, țin de condiționări. Un nene din Africa, din triburile alea, dacă îl luăm și îi dăm o icoană în mână, ce o să facă el cu ea? Pe de-o parte, e clar că e și lipsă de cunoaștere, dar simbolul, în sine, reprezintă pentru tine ceva, dacă și tu ai deja un background pe tema asta.
Simbolul, el, ca simbol, nu conține în el nimic. Dacă eu desenez un pătrat, ca să consider că este un pătrat, trebuie să delimitez laturile pătratului de spațiul exterior. Dacă n-aș avea abilitatea de a separa spațiul ăsta de aici, de spațiul celălalt, și să văd toate segmentele astea, ca fiind o graniță, și să spun: „Astea sunt în exterior, astea sunt în interior”, n-aș putea avea un pătrat.
Întrebarea ta e în felul următor: „Cum mă poate ajuta pătratul să obțin ceva real?”.
Pătratul în sine n-o să te ajute... să nimic. El, în sine, nu are nici o putere, puterea aia i-o dai tu, prin faptul că pătratul reprezintă ceva pentru tine.
E valabil pentru orice fel de simbol.
Acum, să nu se tragă concluzia de aici că putem să ne batem joc de orice fel de simbol, că putem să ne batem joc de Sfânta Treime, că putem să ne batem joc de tot ce vrem noi, că e doar un simbol și e doar în capul nostru. Nu. Dar ele însele, simbolurile, nu conțin nimic. Le dăm noi tot felul de interpretări și, atunci, ele au relevanță.
Fără să cunoaștem niște lucruri, deci, în principiu, nu ți-aș indica să te folosești de simboluri pentru a obține o realitate, pentru că simbolurile nu au legătură cu realitatea.

Poate nu am înțeles eu bine ce am citit mai demult, dar nu la simboluri în sensul de „icoană” sau „cruce” m-am referit, ci la faptul că, în evoluția omului, am citit undeva, capacitatea de a vedea simbolurile și de a le lega între ele a dus la cunoaștere, pe mai departe, și la crearea unui limbaj articulat.

Om_de_jad De acord, dar eu în cadrul acestei expuneri pun la îndoială inclusiv cunoașterea.
Adică, atunci când vorbim în interiorul unei sfere de genul ăsta, da, perfect de acord, simbolurile ajută să nu-știu-ce, teoremele ajută să nu-știu-ce, toate astea ajută. Dar când vorbim despre iluzie, la nivelul la care discutăm noi acum, înțelegem cunoașterea în sine ca pe o iluzie. Am spus, încă de la început, că inclusiv viața este o iluzie, că viața este formată din iluzie și chiar este iluzie.
Dar trebuie să înțelegeți de aici că și faptul că spun că este iluzie – este tot o iluzie. Deci, ea este, în același timp, și iluzie și, în același timp, nici nu este iluzie. Ea este și realitate și iluzie în același timp. Asta este Maya despre care vorbim.
De-aia vă spuneam ieri, în introducere, că sunt oameni care spun că totul este o iluzie. Dar și iluzia că „totul este o iluzie” - este tot o iluzie.
Din păcate, nu pot să te ajut cu simbolurile, pentru că noi suntem la capitolul deziluzionare. Dar dacă vrei să purtam o discuție, în interiorul iluziei, despre simboluri, atunci putem să avem o discuție lungă, despre tot felul de lucruri, și despre cum putem să folosim simbolurile.
De exemplu yantra este un simbol al unei puteri cosmice, de regulă, sau al unui aspect al existenței. Cu ajutorul unei yantre, putem să trecem dincolo, deci yantrele, simbolurile respective, sunt niște porți către realitate. Prin ele, prin acel simbol, te poți deziluziona.
Este o mare diferență între simbolurile pe care noi le avem, și care reprezintă ceva, și yantrele, care reprezintă un anumit aspect al universului, care te poate ajuta, îți poate furniza, îți poate da forța necesară pentru a ajunge la realitate. Primind și folosindu-te de forța de la acea putere cosmică sau de la acel simbol al existenței, poți ajunge la realitate.
Am vorbit la Olănești despre noțiunea de „aliat” și, atunci, le-am spus mai multe lucruri oamenilor. Noi, fiind în interiorul acestui cerc, pentru a ieși în afara lui, avem nevoie de un aliat. Evident că acel aliat este imaginar dar, fiindcă Maya este iluzie, ne folosim de imaginație pentru a ieși către real.
La început o să fie mai greu, după care o să fie din ce în ce mai puternică treaba, până când putem să generăm vise. Capacitatea de a genera vise, deja arată o mică ieșire din Maya. Dar, dincolo de treaba asta, și când noi vorbim despre deziluzionare, aici, nu mai putem să vorbim despre ajutorul simbolurilor.
Gândiți-vă că este absurd să-ți pui problema... realitatea este realitate, simbolul este un simbol; simbolul nu este realitatea. Imaginea din oglindă nu este imaginea reală, imaginea din apă nu este imaginea reală. Simbolurile, toate lucrurile astea, merg până la oglindire – până acolo. Mai departe, cum, cum poate să existe?
Exista o relație între simbol și realitate, dar realitatea și simbolul sunt două lucruri complet diferite.

Ai zis, la un moment dat, de zodii, că trebuie să… ne recunoaștem caracteristicile zodiilor și, când ne-ai făcut descrierea aia, am rămas mirată că, de exemplu, o femeie s-ar comporta diferit, dacă ar avea bărbați de zodii diferite. Totuși, ea este o singură zodie; de ce se comportă cu un bărbat berbec într-un fel și cu un bărbat pești în alt fel?

Om_de_jad Pentru că noi rezonăm, unii cu ceilalți, într-un fel sau altul. Avem relații diferite între noi. E vorba de ce emană respectivul, de ce exprimă respectivul sau respectiva. Deci nu suntem desenați așa, din două linii. Și e normal că depinde foarte mult relația dintre oameni, de felul în care sunt acei oameni; calitatea relației, modul de a relaționa, felul în care discută, ce se obține din ce se discută și așa mai departe – e absolut firesc să fie așa. Nu știu de unde ar putea să apară ideea că un om trebuie să reacționeze la fel, indiferent cu ce fel de oameni intră în contact. Nu cred că este așa.
Un om care merge la psiholog, în momentul în care stă de vorbă cu psihologul, se comportă complet diferit față de cum s-ar comporta dacă ar vorbi cu vecinul, chiar dacă are să-i povestească același subiect.
Dau un exemplu: mi s-a tăiat maioneza, da? Într-un fel vorbesc cu vecina, despre faptul că mi s-a tăiat maioneza, altfel discut despre chestia asta cu colega de la serviciu, altfel discut despre chestia asta cu mama, când o sun.
Deci, nu vad unde apare problema sau la ce se referă întrebarea, pentru că e normal…

Pentru că dacă zodia ne direcționează așa de mult, atunci ar trebui conform acestei teorii: dacă sunt, să zicem, Leu, trebuie să mă comport într-un anumit fel, dar, totuși, mă comport cu partenerul de astăzi într-un anumit fel și…

Om_de_jad Da, dar tu te comporți între anumite granițe așa.
Să luăm de exemplu un copil indisciplinat. El este indisciplinat – punct. N-ai ce să-i faci. Dar el se va comporta diferit, în funcție de cum este învățătorul lui. El tot indisciplinat va fi. Caracteristicile de bază ale copilului indisciplinat rămân așa cum sunt ele. Dar, în funcție de cel care-l învață și de felul în care se poartă ăla care vrea să-l învețe, el se va comporta diferit, dar în aceiași parametri.
Deci, persoana în Leu se va comporta așa cum se comportă o persoană în Leu, dar asta nu înseamnă că va da aceleași răspunsuri oricărei persoane cu care intră în contact. Rămân caracteristicile de bază, pe care noi trebuie să le cunoaștem.
Doar așa putem să învățăm, printre altele, arta de a relaționa cu ceilalți.
Cineva care nu cunoaște zodiile, trebuie să aibă un alt sistem de a cunoaște oamenii din jurul lui, ca să poată comunica cu ei. Să cunoști zodiile este o metodă, mai există și alte metode de a cunoaște oamenii din jurul tău.

Asta cu a cunoaște zodiile înseamnă a cunoaște tipurile de oameni, nu?

Om_de_jad A cunoaște cum se comportă oamenii născuți într-o anumită zodie, tipurile de oameni, nu știu, aici e o discuție. Când discuți despre tipuri de oameni, trebuie să-i împarți în câteva categorii, că e vorba de criteriile după care îi împarți pe oameni, pe categoriile alea. Că, dacă ne referim la tipologiile alea, din psihologie, sau din ce vrem noi, alea sunt făcute după niște caracteristici, astfel încât să împarți oamenii în câteva grupuri simple. Împărțirea pe zodii este foarte complexă, comparativ cu împărțirea pe tipologii.

Dar împărțirea pe zodii de ce e folositoare?

Om_de_jad E folositoare pentru că ea se referă la modul în care acționează oamenii în viața de zi cu zi. Deci exact ce ne doare pe noi în mod normal.
Eu dacă îți spun ție: „Am furat o găina”, dau un exemplu. Dacă tu ești în zodia Taurului, o să mă întrebi: „De la cine ai furat-o?”, în ideea că, ăia care rămân fără găina respectiva o să moară de foame, sunt niște oameni săraci sau... poate au o problemă, că le-ai luat tu găina aia. Pune problema cumva de familie: „Ce se întâmplă cu ăia de unde ai furat-o?” sau: „Cui vrei să i-o dai? I-o dai mamei să o facă ciorbă, ce faci cu ea?”. Știi?
Dacă îi spui același lucru unui Berbec, el, poate, o să spună: „Vezi că, dacă o vinzi acum, săptămâna asta, e o ofertă nu-știu-unde și s-ar putea să scoți mai mult de pe ea”. Sau, tot în ideea asta, Berbecul ar putea să spună: „Băi, dar nu e bine, nu e corect ce ai făcut, că, uite, în Biblie spune că nu e bine să furi”.
Același lucru, dacă îl spui unui tip din zodia Fecioară, să zicem, s-ar putea să nu zică nimic. Se uită la tine și își vede de drum și tu nu știi exact dacă el te aprobă sau nu te aprobă și s-ar putea ca, întrebându-l, să te miri, să vezi că el n-are nici o idee despre treaba asta, n-are nici un fel de idee dacă e bine sau rău ce ai făcut.
Pe el îl interesează doar atâta, atâta cunoaște: dacă e cu tine în treaba asta sau nu e cu tine în treaba asta. Dacă e cu tine în treaba asta, tace din gura și nu te judecă sub nici o formă, nu-l interesează că ai făcut un lucru rău sau n-ai făcut un lucru rău, e prea puțin important. Important e dacă el ține cu tine sau nu ține cu tine, în treaba asta. Dacă ține cu tine, tace din gură și, dacă întreabă poliția, e mormânt, nu spune nimic, că ai furat o găina sau nu. Dacă nu e cu tine, se duce și spune la poliție: „Uite, ăla a furat o găină”.
Deci, vezi, aici sunt niște lucruri complet diferite.
Dacă, de exemplu, îi spui unui Săgetător c-ai furat o găină, Săgetătorul te întreabă: „Și cum te-ai simțit, când ai furat găina aia? Cum e să furi găini? Zi-mi și mie, că sunt curios!” Dacă discuți cu o persoană din zodia Gemeni și spui: am furat o găina.… depinde în ce toane se află în momentul ăla, s-ar putea să te spună la politie, s-ar putea să zică: „Ok, da' de ce ai făcut treaba aia?” „...Păi așa!” „A, bine.”

Să zicem că un om nu știe noțiunea asta, de zodie, nu știe ca ăla e Leu, că... Ar putea să cunoască tipurile de oameni, fără să aibă denumire pentru fiecare? La asta m-am referit. Ce mi se pare greu, e să înțeleg care e diferența între tipuri de situații - și tipuri de oameni.

Om_de_jad Nu știu exact ce înțelegi prin „tipuri de situații”, adică e greu să faci o clasificare a tipurilor de situații. Nu știu cum… În viața de zi cu zi, întâlnim tot felul de situații. Cum le clasifici? ...că sunt milioane de situații.
Putem să stabilim o listă cu o sută sau două sute de criterii; luăm zodiile separat și tragem cu liniuțe, spunem: „În caz de pericol, face așa; în caz de supărare, face așa; în caz de... așa, face așa...”.
Se pot trage astfel de relații, dar mi-e mie prea lene să scriu o carte de genul ăsta. Aș putea să fac un studiu de acest fel și să stabilim exact criteriile alea, cum ai spus tu, și atunci o să fie foarte clar cum va acționa…

Vreau să punctez rolul pe care îl are atenția, în relaționarea cu ceilalți, cu oamenii din jurul nostru. Pentru a ne da seama de tipul lor și de felul în care rezonăm cu ei, bineînțeles, pentru a comunica mai bine, pentru a facilita comunicarea, atenția asta, pe care noi ar trebui să o lăsăm asupra noastră, să fie și în exterior, să fie și către ei, să vedem cum sunt ei. Și mă gândeam că așa am putea să ne dăm seama de tipul lor. Poate nouă ne-ar ieși mai multe tipuri decât doisprezece câte sunt zodiile.

Om_de_jad Da, dar te poți pierde în peisaj. Să zicem că găsești 24 de tipuri; cu ce te ajută? Vor fi mai multe, mai tare intri în confuzie, nu? Până la urmă, toată chestia asta cu zodiile este o schemă, să zicem, și e alcătuită, în principiu, după astre. Așa a fost gândită treaba asta, de aia sunt zodii și de-aia sunt cate sunt. Probabil că dacă era gândită de către niște matematicieni, depinde în ce sistem de numerație lucrau, dacă lucrau în baza șaisprezece, făceau șase. Deci, pe noi nu ne ajută, este irelevant dacă descoperim douăzeci de tipuri sau patruzeci sau șase. Important e să operam cumva cu ele.

Dacă operăm într-un mod mecanic, atunci ne ies doar situații, una după alta. Le uităm, ajungem la aceeași situație, la fel, ne înțelegem mai bine sau mai puțin bine, după sistem mecanic. În schimb, dacă suntem atenți și rezonăm cu un anumit tip de oameni, când vom mai ajunge în aceeași situație, vom ști cum să facilităm comunicarea cu ei. Asta spun.

Om_de_jad Da, e corect cumva, da. Într-un fel, e corect. Dar, totuși, atenția, mai ales pe noi înșine, ne duce tocmai către ieșirea de sub influența zodiei pe care o avem.

Asta înseamnă că putem să ne înțelegem cu toate?

Om_de_jad Da, pentru că exact despre asta vorbim. Atenția cu dublă direcție, practicată, duce către deziluzionare. Am spus treaba asta și uite cum, ușor-ușor, lucrurile încep să se lege între ele. Tu, practicând atenția cu dublă direcție, vei vedea cum se comportă cei din jurul tău. Și, dacă până acum nu erai atent, iar în relație cu cei din jur te comportai mecanic, și totul se întâmpla așa cum se întâmpla, de data asta începi să observi. Asta este diferența.
O să fii șocat, la un moment dat, să vezi că doi oameni din aceeași zodie reacționează cam la fel în aceeași situație. Cu timpul, tot practicând, o să înveți. O să începi să știi exact ce va face respectivul. Bine, „exact”, dar cu aproximație, nu poți fi sută-la-sută sigur, depinde foarte mult și de respectivul, cât este de influențat de zodie sau cât este atent și cât de mult poate să iasă de sub influența aia.
Oricum, un lucru important aici, de notat, este că un om treaz va reacționa întotdeauna cu totul altfel și fără prea mare legătura cu zodia lui, atunci când o să facă o chestie. Mai ales în ceea ce-i privește pe ceilalți - în nici un caz n-o să ia o decizie din asta mecanică și n-o să reacționeze... și atât. Va acționa într-un fel.

Vorbeai despre iluzia de a avea un om și despre zodii. În ce măsură gelozia ține de iluzia de a avea un om și în ce măsură ține de o chestie personală, în raport cu sinele? Gelozia este unul din lucrurile cu care poți să vii de la familie sau de altă dată?

Om_de_jad Hai să încep cu a doua întrebare. Da, gelozia se moștenește din familie, pe de o parte, și, pe de altă parte, ține de… puterea ta personală. Un om cu putere personală, de regulă, este gelos. Oamenii slabi nu sunt geloși, sunt doar posesivi și parșivi. Oamenii geloși, de regulă, sunt oamenii care dispun de energie multă, dispun de multă energie și încearcă să imprime asupra celorlalți, cumva, energia aia.
Aș vrea, dacă poți, să-mi explici mai bine ce vrea să spună prima întrebare, că nu-mi este foarte clar.
Da, gelozia are legătura și cu familia, ca să-ți răspund la a doua întrebare. Are legătura multă, că multe chestii vin din familie. Din familie se trage gelozia, ca mod de exprimare a sentimentului de gelozie, adică, așa cum sunt geloși părinții tăi sau rudele, exact în modul ăla vei fi și tu gelos, ca mod de exprimare. Dar factorii care duc la chestia asta diferă, nu țin de familie. Adică, dacă tac-tu, să zicem, este gelos pe reușita cuiva, nu înseamnă că și tu o să fii gelos pe reușita cuiva, poți să fii din alte cauze, dar felul în care te vei exprima o să semene foarte mult cu cel din care ți se trage neamul.
Mai zi-mi un pic despre prima întrebare.

Mi-este clar ca ține, pe de o parte, de iluzia că ai un om. Ești gelos că are vreo treabă cu altul, pentru că ai impresia că e numai al tău, pe de o parte, dar, pe de altă parte, poți fi gelos pentru că ai o problema tu cu tine, nu știu, n-ai stimă de sine, nu crezi că omul respectiv îți poate acorda destul de multă atenție, sau crezi că își împrăștie atenția la alte persoane și nu mai are destul pentru tine. Și aici am ajuns la ce vorbeai tu despre zodii și predispoziții. În ce măsură ține de zodie și în ce măsură ține de altceva?

Om_de_jad Păi, cred că trebuie văzut, nu cred că e o regulă generală, depinde la fiecare.
Iluzia aia, că omul îți aparține, ea se manifestă, deci ia forme diferite, în funcție de zodie. Adică, un om în Rac consideră că cineva este proprietatea lui foarte diferit de un om în Leu.
Un om în Leu când spune „ești al meu” spune cum îi spune calului „ești al meu”, adică exact cum îi spune cățelului „ești al meu”.
Un om în Balanță care spune „ești al meu”, de fapt, spune „sunt al tău”. Când el spune „ești al meu”, el, de fapt, vrea să spună „sunt cu totul și cu totul numai al tău, ai dreptul să faci orice vrei cu mine, ești al meu”, dar el îți spune pe gură: „ești al meu”.
Trebuie văzut în ce măsură ține de zodie.
Dar, iluzia, așa, luată separat, iluzia că poți deține un om, ea este aceeași, la toată lumea, și n-are treabă cu zodia, deși se manifesta diferit în funcție de zodie.

Pot să intervin? Ai zis mai devreme că gelozia poate fi genetică și modul de…

Om_de_jad Nu, nu. Am spus ca exprimarea geloziei ține de ce vine din familie.

Ce vine din familie?

Om_de_jad Exprimarea, nu gelozia. Gelozia nu este ereditară.
Deci nu e obligatoriu să fii gelos.

Prin copiere de la ceilalți, de când ai fost copil ca i-ai văzut manifestându-se în atât de multe…

Om_de_jad Și asta, dar nu numai asta. Este multă copiere, că dacă vezi așa, te comporți cam ca părinții. Dar nu este numai asta, că s-ar putea să te comporți ca bunicul, pe care nu l-ai cunoscut niciodată. Și părintele, de exemplu, la gelozie niciodată n-a lovit, dar tu ai lovit și bunicul lovea la gelozie. Și afli de la părinți și spui: „Uite, bunicul așa făcea, la gelozie, spărgea sticla de masă și scotea gâtul de la sticlă" - și tu, la fel. Sau, chiar dacă n-o faci, pentru că ești un om educat, instinctul tău e să pui mâna pe sticla și s-o spargi.
Și-atunci nu mai are legătura cu ce ai văzut acasă, că tu ai văzut acasă altceva. De-asta spun, modul de exprimare întotdeauna ține de neam - și nu numai la chestia cu gelozia, toate lucrurile puternice din ființa noastră țin de neam. E un lucru bun, pentru toată lumea, în general, când cauți o relație, este bine să cunoști apropiații respectivului, rudele și așa mai departe, ca să-ți faci o idee, cam cum sunt oamenii ăia, pentru că vei avea așa specimene în familie, prin copii, că se moștenesc toate…
Toate dorințele și toate fricile de la bunici, de la străbunici, și așa mai departe, se adună în copii (alea relativ recente, două-trei generații în urmă). Nu vă închipuiți că, săracii copii, întotdeauna iau spuma de pe tort, tot, toată floarea cea vestită. Ei iau cam trei-patru generații, așa, și le cară cu ei. Și, atunci, vă atrag atenția asupra următorului lucru, că de-aia este foarte important cum ne comportam noi, înainte să avem copii, dar și după ce avem copii. Dar, înainte și după ce avem copii, este foarte important dacă noi ne îndreptăm, pentru că vom ușura viața copiilor noștri și a copiilor copiilor noștri, doar așa se poate face ceva.

Oamenii citesc cărți despre cum să fie părinți mai buni.

Om_de_jad Nu e rău nici asta, e bine că se scriu cărți despre cum să fie părinți mai buni, deci e un…

Într-adevăr, dar mi se pare că se pierd anumite lucruri mult mai importante decât…

Om_de_jad Eu cred că dacă ei nu citesc acele cărți n-o să fie niște părinți mai buni decât dacă le citesc. Așa că s-ar putea să fie totuși folositoare, pe unii poate îi ajută.

Da, probabil că îi ajută.

Om_de_jad Dar, dacă nu le citesc, s-ar putea să nu-i ajute și să fie mai rău decât dacă le citesc. Nu știu. N-aș fi împotriva cărților de genul ăsta. Unele dintre ele nu sunt neapărat rele.

Nu, dar, nu știu, cred că îi fac să considere că sunt cumva capabili sau…

Om_de_jad Părinții care citesc cărțile alea au impresia că sunt capabili. Păi nu cred că un părinte care n-avea din start ideea că este foarte capabil s-ar fi apucat să citească o carte de genul ăsta. Deci, el era un om, ce zicea… „Vai, sunt incapabil, nu știu să-mi cresc copilul!” și a citit cartea și brusc zice „Acum am devenit capabil, că am citit cartea”. Nu, el se crede capabil înainte să citească.
Era convins că e capabil și a zis: „Băi, cireașa de pe tort, mai citesc și cartea asta, să devin supra-capabil” și după aia se simte mai…

Ziceai tu că omul trăiește într-o iluzie și că e o iluzie că știe, că poate să afle mai mult, și că e ușor să afle, că e ușor să înțeleagă. Dacă nu înțelege, e o problemă de timp sau nu a găsit o situație care să-l ajute să înțeleagă…?

Om_de_jad Păi aici sunt două mari iluzii: este iluzia numărul unu, că toate lucrurile sunt la îndemână și că „Dom’le, viața asta este atât de simplă! Doar trebuie să întind, așa, o mână și am găsit rezolvarea!”. Este o idee proastă, pe care o au oamenii. Cineva le spune lor cum că, la problemele complexe, întotdeauna, soluțiile sunt foarte simple, adică, „Dom’le simt că trebuie să fie pe undeva o rezolvare ușoară!” (ca-n bancul ăla cu optimistul și cu pesimistul, când copilul optimist a găsit o băliguță si a zis: „A, trebuie să fie și căluțul pe undeva!”).
Oamenii zic: „Da, am o problemă urâtă, îmi cam bat nevasta și nu știu de ce o bat, și sunt foarte supărat, așa, și violent. Dar, bă, problema asta are sigur o rezolvare pe-aproape, doar că nu sunt eu atent!”.
Nu, este o problemă complicată, nu e o problemă simplă.
Dar sunt oameni care, dintr-un anumit motiv, consideră (și nu știu cine le-a dat ideile astea) că problemele de genul asta se rezolvă, așa, instantaneu, că există o rezolvare, undeva, aproape. Și iau genul ăsta de atitudine și în fața vieții, în general. Apare o problemă economică, o problemă gravă, să zicem, o problemă de familie: n-au cu ce să se hrănească, și el are întotdeauna impresia că mâine se va împiedica de ceva și, când o să cadă, în cădere, o sa dea, așa, de o pungă cu galbeni. Dar el este convins de chestia asta, că așa va fi, nu știu de unde vine convingerea asta.
Zicea D. că suntem conduși de media și de filme să credem că soluția e la doi pași.
Nu știu în ce măsură este așa. Cred că oamenii erau așa de dinainte să apară televiziunea sau presa. Bine, e adevărat, asta le dă și o senzație plăcută, dă o senzație de siguranță.
Alt gen de atitudine, la fel de defectuos, este să crezi că lucrurile sunt mai complexe decât sunt. Și asta este o eroare, să crezi ca problemele sunt foarte-foarte complicate, atunci când ele nu sunt. Sau să creezi niște situații complicate, atunci când nu-și au rostul.
Sunt lucruri simple, la care trebuie să acționezi direct, și lucruri complicate, la care nu trebuie să acționezi direct și fără să gândești bine înainte.
Dar scopul nostru, ca jucători ai Jocului Realității, este să ne dăm seama care sunt problemele minore, care se pot rezolva direct și ferm, lăsând problemele mai complicate la analizat.
Ce încercam să vă spun e că ideea de a considera ori că toate răspunsurile sunt la îndemână („Stai să mă caut prin buzunare ca găsesc răspunsul acum”), ori să faci o întreagă telenovelă dintr-o chestie super-simplă, care se rezolvă imediat și să începi să analizezi („Stai că nu pot să rezolv, ca îmi trebuie un specialist care să…”) este o prostie.
Astea sunt doua capcane.

Vorbeai tu de gândire practică, cu ceva timp în urmă.

Om_de_jad Da, gândire practică. Din păcate, sunt unii oameni care nu au gândire practică și trebuie să se lucreze și cu acei oameni. Sunt oameni care nu au gândire practică și care nu pot, sub nicio formă, vreodată, să aibă gândire practică și trebuie să o înlocuiască pe aceasta cu altceva. De exemplu, cu încrederea sau capacitatea de a descoperi lucruri noi foarte rapid și în situații critice, care să rezolve niște probleme. Sunt multe altele, la acești oameni trebuie să dezvolți capacitatea de exprimare.
Ei trebuie să fie foarte transparenți, trebuie să fie transparenți ca fantomele, ca să poată să evolueze totuși. Și, când spun transparenți ca fantomele, mă refer la faptul că tot ce vine din exterior și tot ce vine din ei, către exterior, trebuie să fie vizibil cu ochiul liber, așa cum se întâmplă în cazul artiștilor consacrați. Ei pot transmite către public și pot prelua de la public informațiile de așa manieră, încât, dacă te uiți la ei, aproape că le vezi, așa cum se transmit (mă refer la artiști adevărați, nu la vedete închipuite). La niște artiști adevărați, atunci când transmit către public, și publicul către ei, aproape că vezi transferul de informații.
Așa trebuie să ajungă un om care nu are deloc abilități practice și care nu are gândire practică.

Un om, care are gândire practică, are funcția intelectuală mai dezvoltată decât ceilalți?

Om_de_jad Un om care are gândire practică, în general, da, are funcția intelectuală ceva mai dezvoltată, dar știm și noi că poate să aibă altă funcție mai puțin dezvoltată și, de regulă, așa se întâmplă.

Adică gândește dar nu și pune în aplicare?

Om_de_jad Partea cu aplicarea ține, în general, tot de funcția intelectuală. Un om, care gândește bine și concret, gândește și cum să pună în aplicare lucrurile alea, nu poate să le gândească doar așa la modul…

Se gândește cum să facă, dar până la a face...

Om_de_jad Aici deja ține și de alți factori, nu doar de gândire. Ține și de voință, ține și de abilități practice directe, și de capacitatea de a deprinde lucruri noi…

De emoția, de frica de a face respectivul lucru, nu?

Om_de_jad Da sunt mai multe care contribuie, bineînțeles. Dacă te referi la a pune în practică ce i-a trecut prin cap, da.

Era o iluzie la care mă gândeam, de când ai început să spui despre iluzii. Iluzia care te face să crezi că ești un singur „eu”, aia pe care o avem, zi de zi, de dimineață, când ne trezim, până seara, când ne culcăm.

Om_de_jad Noi suntem obișnuiți că suntem într-un singur fel. Și dacă cineva ne spune „Băi, ne vedem mâine la ora 8:00 undeva?”, noi spunem, „Da, ne vedem”, numai că uităm că în noi se schimbă lucrurile și mâine, pe la ora 7:00, e altul - căruia nu-i place să se trezească devreme și zice „Băi, lasă că nu se întâmplă nimic și dacă nu te duci să te întâlnești cu ăla! Ce-o să se întâmple? N-o să se întâmple nimic!”.
Da, este un alt tip de iluzie și, în general, foarte mulți oameni au problema asta, dar trebuie să conștientizezi că ea nu există neapărat la toată lumea și se poate ieși din treaba asta. Se poate ieși din treaba asta, ultima.
Comportamentul schizoid, la bărbat, cel puțin, se referă la sexualitate. În momentul în care comportamentul sexual ține de alta zonă a personalității lui decât aia normală, „loverboy”-ul din el este altcineva decât omul obișnuit și personalitatea lui normală este diferită de aia din timpul actului sexual. Atunci apare o scindare la bărbat. Ăsta este ultimul comportament schizoid. Când bărbatul va fi același și când se spală pe dinți, dimineață, și când se duce la muncă, și în timpul actului sexual, atunci va apărea acea unificare.

Dar care ar fi factorul comun între astea două situații când se spală pe dinți dimineață și în timpul actului sexual? E mai atent, mai prezent? Factorul comun este sinele, nu?

Om_de_jad E sinele, bineînțeles.
Omul obișnuit, când se spală pe dinți, are un „eu” fals, o personalitate falsă, și, atunci când face sex, este altă personalitate. Deci el este altcineva, cineva din capul lui. Oamenii obișnuiți nu sunt foarte diferiți de schizofrenici, doar că la ăia sunt personalitățile foarte accentuate, în așa fel încât nu mai… Dar, în general, omul are un comportament schizoid de felul lui.
E suficient doar să fii foarte sincer și să scrii, timp de cinci minute, pe o coală, tot ce-ți trece prin cap, ca să vezi că e o harababura acolo de…
Pe urmă, dacă citești zici „Omul ăsta ar trebui închis”.

Tot m-am gândit la chestia asta și voiam să delimitez bine eurile astea care se…

Om_de_jad La un moment dat, te identifici. Dar nu trebuie să fii foarte atent pe ele, mă-nțelegi? Deci nu are prea multă relevanță să le găsești. Este important să le conturezi astfel încât să le poți vedea cum lucrează, când trec de pe o pistă pe cealaltă, când trec de pe o zonă pe alta.
Meditația de care vorbeam mai devreme, în legătură cu observarea gândurilor, este, de fapt, superioară; ea nu mai are treabă cu eurile, este o instanță superioară. Dacă ai putea tot timpul să meditezi (dar cine poate să mediteze tot timpul la chestia asta?), n-ai mai avea nevoie să studiezi eurile, pentru că le-ai vedea efectiv cum se schimbă.